La fel ca în cazul altor bijuterii, romanii erau şi mari amatori de inele. Iniţial era vorba despre un inel de fier care indica cetăţenia, apoi de inele de aur purtate doar de ambasadori, apoi de toţi senatorii, pentru a ajunge un fapt comun chiar în rândul soldaţilor (totuşi dreptul era rezervat doar oamenilor născuţi liberi, fiind un puternic indicator al statutului, şi nu era permis mai mult de un singur astfel de inel).
Restricţiile (codificate în aşa numitele legi somptuare) se pare că nu se aplicau femeilor, care le purtau chiar şi la fiecare falangă. Astfel de menţiuni în sursele antice indică faptul că nu toate inele cu diametru redus descoperite arheologic aparţineau neapărat copiilor.
Purtarea inelului de aur putea fi şi un semn de mare favoare, cunoscându-se de exemplu 
actori cărora li s-a permis acest lucru drept apreciere a talentului. Bărbaţii îşi puteau da jos inelele de aur în semn de supărare, umilinţă sau dezaprobare, ori în zilele de doliu naţional. Existau şi inele cu pietre şi camee, inele-sigiliu, pentru autentificarea actelor, inele-chei, şi inele protectoare, multe dintre acestea cu simboluri falice.
