Viaţa lui Traian

Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 56 e.n. (dată dezbătută) în sudul Spaniei, în aşezarea Italica, într-o familie bogată de „oameni noi”. Tatăl său, care purta acelaşi nume, a fost primul din familie care a urmat o carieră senatorială. Traian a dus o viaţă de soldat, urcând şi el treptele unei uimitoare cariere. În anul 97 a fost adoptat de împăratul Nerva, care nu avea moştenitori direcţi iar în anul următor, la moartea părintelui adoptiv, a devenit imperator. Moare în 117, la 61 de ani, în Turcia de astăzi, cenuşa sa fiind adusă la Roma şi depusă la baza Columnei inaugurate cu patru ani mai înainte, în cinstea înfrângerii dacilor. A fost numit Optimus Princeps, „cel mai bun împărat”, fiind extrem de popular datorită integrităţii şi eficacităţii sale, a numeroaselor acte de dreptate şi a multelor construcţii publice ridicate (poduri, drumuri, fântâni, reconstruirea portului de la Ostia, construirea forului care îi poartă numele la Roma, etc.). Amintirea sa a rămas vie pe parcursul Evului Mediu când circulau legende privitoare la faptele sale şi chiar la presupusa sa „creştinare”, adică iertare de păcate şi eliberare din Infern (unde erau plasaţi toţi anticii şi păgânii) la rugăciunile Sf. Grigore. Pe la vârsta de 22 de ani s-a căsătorit cu Pompeia Plotina, despre care nu cunoaştem aproape nimic, dar se ştie că lui Traian îi plăceau vinul tare şi băieţii (lucruri deloc neobişnuite pentru cei din clasa sa socială). Ştim de asemenea că era înnebunit după luptele de gladiatori, organizând multe astfel de spectacole, cele mai cunoscute fiind cele de la sfârşitul răboaielor dacice. Nu a avut copii, ci l-a adoptat pe Hadrian, viitorul împărat. (Julian Bennett, Traian, Editura All, Bucureşti, 2006, 2008)