STIATI CA…

Mola Salsa

Deşi nu erau sub puterea bărbaţilor ci a zeiţei Vesta, fecioarele vestale trebuiau totuşi să gătească. Este vorba desigur de o reţetă rituală: mola salsa erau mici prăjiturele din făină şi sare oferite zeilor, realizate după un ceremonial prestabilit: în luna mai, cele mai în vârstă trei vestale culegeau primele spice din recolta de alac (o specie rezistentă de grâu), măcinau seminţele şi apoi prăjeau făina; apa era adusă de la un izvor sacru şi era interzisă sprijinirea pe sol a recipientului până la templu; sarea era şi ea preparată special şi măcinată în casa vestalelor; făina prăjită şi sarea se amestecau în cantităţi egale şi micile turte erau apoi prăjite sau lăsate la uscat. Mola salsa (făina sărată) era folosită pe parcursul anului în ritualuri religioase şi în sacrificii, când asupra animalelor de jertfă se presărau firimituri din aceste turte (vezi şi novaroma).

Suovetaurilia

Termenul se referă la sacrificarea rituală a trei animale: un porc (sus), o oaie (ovis), şi un taur (taurus). Sacrificarea se făcea în cinstea lui Marte, zeul argiculturii dar şi al războiului, pentru purificarea şi binecuvântarea unor terenuri, proprietăţi, temple sau grupuri umane. Animalele erau purtate în jurul locului de purificat; oficiantul (sacerdot, magistrat, sau în ritualuri private pater familias) rostea formulele prestabilite cu capul acoperit şi îşi spăla mâinile; pe creştetul animalelor se punea vin şi făină cu sare pregătită de vestale; victimele erau ucise cu o lovitură de ciocan şi apoi cu un cuţit, sângele stropind altarul; organele lor interne erau probabil cercetate pentru semne favorabile, iar în lipsa acestor confirmări, ritualul trebuia repetat. Suovetaurilia se efectua pentru purificarea fermelor, la festivaluri agricole, la purificarea locurilor de cult sau reconsacrarea templelor distruse, pentru purificarea armatelor înainte de campanii, ori pentru “iertarea” unor greşeli accidentale de ritual. În mod tradiţional, triplul sacrificiu se efectua odată la cinci ani, perioada fiind numită lustratio. O scenă de pe Columna lui Traian (LIII) ilustrează un astfel de ritual pentru purificarea armatei.

Lacus Curtius

Lacus Curtius este una dintre cele mai vechi şi mai misterioase structuri din forum-ul Romei, vizibil în dreptul Curia-ei. Originea şi rolul său sunt neclare, existând mai multe ipoteze: unii autori antici spun că la începutul perioadei regalităţii o fisură a apărut brusc în acel loc şi prezicătorii au stabilit că zeii cereau sacrificii iar un tânăr pe nume Curtius a sărit înăuntru iar fisura s-a închis; alţii notează cum locul era o zonă mlăştinoasă unde sabinul Mettius Curtius s-a aventurat călare pentru a scăpa de urmăritorii romani (după răpirea sabinelor – un relief cu această scenă a fost ulterior amplasat acolo); alţii spun că locul a fost fulgerat şi apoi încercuit cu un parapet de piatră de către consulul Caius Curtius în anul 445 B.C. Oricare ar fi adevărul, locul era considerat sacru, iar în epoca imperială oamenii aruncau monede pentru a împăca zeii lumii subterane sau pentru sănătatea împăratului. Trei schelete au fost descoperite în zonă, indicând probabil o veche practică prin care profanatorii erau înecaţi în lacul iniţial sau în bazinul octogonal care se păstrează pe acest loc.

Lacus Curtius este şi numele unui portal cu informaţii despre antichitate. Imagini: a) © René Seindal, b) reconstituire vroma.org.

Piramida lui Cestius

Singura piramidă de stil egiptean construită la Roma şi păstrată până în zilele noastre este mormântul unui important magistrat, “Gaius Cestius, fiul lui Lucius, din gens Pobilia”. Ridicat la sfârşitul perioadei republicane, monumentul construit din cărămidă învelită în marmură, înalt de 27 m., includea o cameră funerară decorată cu fresce (astăzi în mare parte distruse) şi era înconjurat de statui de bronz. Ciudata alegere a magistratului roman reflectă moda acelei epoci pentru lucrurile egiptene (vezi şi numeroasele obeliscuri aduse cu greu la Roma), dar înclinaţia accentuată a piramidei ar putea sugera ca sursă de inspiraţie monumentele de acest tip din Nubia.

În Evul Mediu s-a crezut că este mormântul lui Remus, dar săpăturile realizate de papalitate în secolul al XVII-lea au lămurit atribuirea. Recent, plănuita restaurare se va baza pe sponsorizarea unui milionar japonez.

Imagine interior: © Alessio Damato.

Mormântul brutarului Eurysaces

Chiar la intrarea în Roma, la intersecţia dintre Via Praestina şi Labicana, în spatele Porţii Maggiore, se află excentricul mormânt al brutarului Marcus Vergilius Eurysaces. Este cel mai mare şi mai bine păstrat monument funerar al unui libert, construit la sfârşitul perioadei republicane. Forma mormântului imită ustensile de brutărie, friza prezintă scene ale meseriei, iar inscripţia păstrată se traduce astfel: “Acesta este monumentul lui Marcus Vergilius Eurysaces, brutar, antreprenor, şi angajat al statului. Te-ai prins?” Eurysaces pare a dori să se asigure că privitorul a înţeles corect forma şi decorul mormântului său, punând astfel accent pe modul în care a reuşit în viaţă prin meserie, deşi a pornit ca sclav eliberat. În epocă era probabil privit ca un mormânt de prost gust, tipic unui nou-îmbogăţit.

Crepundia

Crepundia se referă la toate tipurile de jucării şi/sau amulete folosite sau purtate de copiii mici (de la crepare – a zornăi). Aceste obiecte erau individualizate, uneori inscripţionte cu numele părinţilor sau incluzând figurine deosebite. Coliere din astfel de jucării/amulete erau purtate de copii în jurul gâtului şi includeau clopoţei, zornăitoare, litere, mărgele, şi obiecte miniaturale, din lut, metal sau fildeş. Pe lângă rolul lor ludic, crepundia aveau şi un rol religios, protector, cuvântul fiind folosit şi pentru copilărie în general. Pentru că erau individualizate, crepundia erau folosite uneori pentru a recunoaşte copii pierduţi sau abandonaţi (un loc comun în piesele de teatru greceşti şi romane).

Imagine: John Hopkins Archaeological Museum

Bancuri antice

În ultimii ani s-a descoperit o culgere romană de bancuri, din secolul al III-lea sau al IV-lea e.n., scrisă în limba greacă. Culegerea, care cuprinde 265 de bancuri, este intitulată Philogelos (Cel care iubeşte râsul). Mary Beard, autoarea descoperirii, crede că lucrarea este opera unui literat plictisit care a strâns şi a clasificat tematic bancuri. Personajele principale sunt tipuri umane (profesorul aiurit de ex.) sau persoane cu diferite handicapuri (precum hernii). Se râdea şi de străini din diferite locuri, de cei cu respiraţia neplăcută, sau de cumpărători naivi.

  • Un bărbier, un chel şi un profesor aiurit călătoresc împreună şi peste noapte decid să facă de pază cu schimbul. Pe tura lui bărbierul se plictiseşte şi îi tunde pe profesor. Când îi vine rândul, profesorul se trezeşte, îşi pipăie noua chelie şi exclamă: Ce prost e bărbierul, l-a trezit pe chel în loc să mă trezească pe mine!
  • Doi cunoscuţi se întâlnesc pe stradă. Unul zice: Ce chestie, am auzit că ai murit! Celălat răspunde: Cum, doar vezi că sunt bine-mersi! Primul îl contrazice: Da, dar cel care mi-a spus e un om mai de încredere decât tine…
  • Un amic îi cere profesorului aiurit să-i aducă din călătorie doi sclavi de 15 ani. Profesorul este de acord: Foarte bine, şi dacă nu găsesc aşa, îşi aduc unul de 30.
  • Un astrolog face horoscopul unui copil bolnav şi îi promite mamei că micuţul va trăi mulţi ani. La sfârşit îşi cere plata, dar femeia îi roagă să revină a doua zi. Astrologul scandalizat refuză: Dar dacă moare până mâine şi rămân păgubit!?
  • Un tip din Kyme înnota când a început să plouă. S-a scufundat imediat pentru a se feri de umezeală.

Sezonul de război

Deşi luptători de temut, romanii nu purtau războaie oricând ci conform anumitor prescripţii religioase (bazate însă şi pe considerente practice). Sezonul de război se deschidea în martie, luna însăşi fiind denumită după zeul Mars, şi se încheia în octombrie, cele două momente fiind marcate de ceremonii religioase bazate pe dansuri şi cântece războinice prezidate de preoţii Salii. Un alt simbol puternic consta din deschiderea şi închiderea Porţilor Războiului care erau uşile templului lui Ianus din Roma – aceste ceremonii se efectuau destul de rar, în momente simbolice la începerea sau încheierea unor războaie îndelungate.

Chiriaşi în Oraş

Roma a fost primul oraş în care majoritatea locuitorilor stăteau în chirie. “Apartamentele” de închiriat (în cele mai multe cazuri simple încăperi) erau parte din insulae, complexe închise construite pe întregi parcele urbane. Aceste adevărate blocuri puteau avea până la 7-8 etaje, camerele cele mai scumpe fiind cele de la parter, din spatele magazinelor, şi cele de la primul etaj. Cele de la etajele superioare sau din mansardă erau mai ieftine dar şi mai supuse riscului de incendiu, fiind construite din lemn. Chiriaşii nu dispuneau de amenajări speciale pentru gătit sau igienă, folosind latrinele şi băile publice şi mâncând de multe ori de la tarabele de pe stradă. Gunoiul menajer şi conţinutul oalei de noapte se aruncau de regulă pe fereastră, în stradă. Contractele de închiriere, pe un an, doi, sau cinci, se încheiau la 1 iulie iar plata se colecta trimestrial. Se pare că cei mai săraci închiriau la comun astfel de spaţii datorită preţului crescut al chiriilor (supuse şi speculei, fiind deseori sub-închiriate). În caz de neplată, erau aruncaţi pur şi simplu în stradă de administrator (insularius).

Ambitus – propagandă şi abuz electoral la Roma

CandidatusÎn Roma republicană, pentru a câştiga cât mai multe dintre voturile cetăţenilor, candidaţii apelau la propagandă. Ambitus înseamnă literal “a merge de jur împrejur” – cadidatus se deplasa în locuri publice unde ţinea discursuri şi vorbea cu alegătorii, îmbrăcat într-o togă albită cu cretă (toga candida). El era însoţit de prieteni şi susţinători (care îşi arătau astfel sprijinul) şi de un nomenclator care îi şoptea numele celor pe care îi întâlnea – adresarea pe nume era unul dintre complimentele indirecte prin care se putea câştiga simpatia alegătorilor. Propaganda includea însă şi mijloace mai puţin legale, precum oferirea de spectacole, petreceri, sau daruri, “închirierea de susţinători” care să îi acompanieze în timpul apariţiilor publice, trafic de influenţă şi chiar cumpărearea efectivă a voturilor. Pentru a păstra secretul, cea din urmă operaţiune se desfăşura prin intermediari: interpretes care negociau mita, sequestres care ţineau banii până la momentul plăţii şi divisores care îi distribuiau. O serie de legi romane au încercat să reglementeze abuzurile de ambitus – interzicând albirea hainelor, limitând apariţiile publice, interzicând oferirea de spectacole publice o anumită perioadă înaintea candidaturii, pedepsind mita şi violenţa în timpul campaniei etc. – dar acuza a rămas un extrem de frecvent mijloc de discreditare a oponenţilor politici (competitores).

Şosete antice

Pe vreme rece, şi anticii foloseau şosete. Grecii le realizau din pâslă sau păr de animale şi se numeau udo. Din mediul coptic se păstrează cele mai timpurii şosete din material textil, croşetate, cu despărţitură pentru degete, purtate în sandale (în imagine). Romanii foloseau şi fâşii de pânză sau piele cu care îşi înfăşurau picioarele, dar şi şosete propriu-zise, în special în provinciile cu climă rece.

Proteze dentare antice

Tehnica fixării dinţilor cu sârmă de aur sau a înlocurii lor cu replici de fildeş (sau chiar dinţi de animale), fixate cu benzi de aur, le aparţine etruscilor. Romanii au preluat tehnica, pe care şi-o permiteau doar cei mai bogaţi dintre cetăţeni, însă ea nu era atât de răspândită, probabil şi datorită alimentaţiei mai sănătoase a romanilor (zahărul nu era cunoscut, singurul îndulcitor disponibil fiind mierea). Legea celor 12 table interzicea înhumarea cu obiecte de aur, excepţie făcând protezele şi lucrările dentare.

(Imagine: lucrări dentare romane, colecţie privată  © Bridgeman)

Dentifricium

În antichitate, igiena dentară includea folosirea scobitorilor (din lemn sau metal), clătirea gurii cu apă în fiecare dimineaţă şi spălatul pe dinţi, cu ajutorul unei pulberi dentare numită dentifricium. Se păstrează diferite reţete pentru aceste paste de dinţi, multe conţinând ca substanţă abrazivă oase de animale, coarne, sau scoici pisate. Se puteau adăga substanţe astringente sau plăcut mirositoare (cenuşă, nard), apă şi/sau miere în momentul folosirii. Catullus pomeneşte folosirea urinei pentru spălarea dinţilor printre celtiberi dar şi printre romani.

Pandantive dacice

Printre bijuteriile descoperite în tezaure dacice se numără şi o serie de pandantive, înţelegând prin acestea toate piesele care se poartă la gât atârnate de lanţuri. Se păstrează unele exemplare din argint, lucrate destul de simplu, prin prelucrarea unor sârme sau plăcuţe de argint.

Există tipul de pandantiv-cui (precum cel din Fig. 1., descoperit la Măgura Moigradului – Horea Pop, Argintul dacic sălăjean, Cluj, 2008, p.52) şi cele formate din plăcuţe decorate cu puncte sau cercuri incizate (Fig. 2, pandantiv cu placă triunghiulară rotunjită păstrat la Muzeul de Istorie din Cluj; exemplu cu plăcuţă alungită descoperit la Poiana şi păstrat la Bucureşti).

S-au descoperit însă şi pandantive de bronz, turnate (de exemplu cel păstrat la Braşov).

Nu ştim dacă aceste podoabe erau purate de către bărbaţi sau de către femei,  deşi cele mai masive am putea presupune că erau apanajul primilor.

Kosoni pe piaţă

Acest tip de monedă de aur, bătut la mijlocul secolului I. î.e.n., a fost descoperit doar în sud-vestul Transilvaniei, în zona Sarmizegetusei Regia. Se pare că emisiunile monetare de acest fel au fost consistente, mulţi Kosoni fiind depozitaţi în colecţiile muzeale, dar poate şi mai mulţi fiind vânduţi pe piaţa neagră sau la case de licitiaţii internaţionale. În cazurile fericite, unele loturi au fost recuperate sau predate de către localnici din zona Orăştie. Pentru cei care vor să cumpere, monede de tip Koson se găsesc pe internet la o serie de case de licitaţii, cu preţuri cuprinse între 450 şi 2000 de dolari.

Porecle romane

La romani, poreclele erau un lucru obişnuit, probabil foarte răspândite printre clasele de jos, dar atestate mai mult printre nobili. Cele mai multe cognomina (cel de al treilea nume al unui cetăţean, după cel individual şi cel de familie) porneau tot de la porecle: Rufus (cu părul roşu), Scaevola (stângaci), Niger (cu pielea închisă la culoare), Naso (năsos), Cicero (vânzător de năut) etc. Cele mai elogioase erau poreclele onorifice, preluate ca al patrulea nume, agnomen: Africanus (cuceritor al Africii), Magnus (cel mare), Pius (cel pios) şi altele. Alte supranume se referau la trăsături de caracter. De exemplu, împăratul Augustus era supranumit datorită severităţii sale manu ad ferrum (cu mâna pe sabie). Existau însă şi porecle mai puţin flatante. Clodiei, sora tribunului Clodius Pulcher, i se spunea Clitemnestra, fiind bănuită de a-şi fi ucis soţul. Prostituatelor li se spunea şi nonariae, căci îşi ofereau serviciile după ora a noua, iar gladiatorii erau porecliţi hordearii (mâncătorii de orz).

Dăcoaice

Dintre sursele care ne vorbesc despre daci, cele mai puţine informaţii se referă la mediul civil şi în special la femei. Portul acestora poate fi cu greu dedus din reprezentări de epocă: rochii lungi, plisate şi strânse în talie, cu mâneci lungi sau scurte, uneori pelerine deasupra. Destul de frecvent sunt reprezentate cu părul prins la spate într-un coc, sub care se leagă basmaua. Unii autori pomenesc despre hainele colorate la tracilor şi geţilor; am putea bănui că şi femeile dace purtau haine colorate (mai multe indicaţii ar putea fi oferite în urma proiectului de identificare a pigmenţilor de pe Columnă). Deşi pe monumentele de epocă apar fără bijuterii, probabil unele dintre fibulele, colanele, şi mărgelele descoperite arheologic erau purtate şi de către femei (vezi şi articole tematice la www.terradacica.ro şi enciclopedia dacică)

Gesturi şi oratorie

Asemeni popoarelor mediteraneene de astăzi, Romanii erau adepţi ai gesticulării, spontane în viaţa de zi cu zi (deşi supusă unei serii de convenţii) şi extrem de studiate în cazul discursurilor publice. Existau studii de retorică (tratatul lui Quintilian de ex.) ce prescriau aceste gesturi, avertizând că oratorul trebuie să fie totuşi mai puţin exhuberant decât un actor: era considerat de prost gust să te uiţi în tavan, să stai cu picioarele foarte depărtate, să-ţi tot aranjezi toga, să ridici mâinile mai sus de nivelul ochilor sau să le cobori mai jos de piept. Oratorii se foloseau de îmbărăcminte, postură şi gesticulare, mai ales cu mâna dreaptă şi degetele, pentru a obţine reacţii emoţionale din partea auditoriului. În ceea ce priveşte gesturile de zi cu zi, ştim de exemplu că existau gesturi ofensive, ce exprimau dispreţ (dacă ridicai degetul mijlociu – digitus impudicus, dacă scuipai sau ridicai arătătorul şi degetul mic imitând nişte coarne), durere (lovirea pieptului sau a braţelor), mânie (bătutul din picioare, arătarea dinţilor), sau bucurie (bătutul din palme, strânsul mâinilor).

Vezi o demonstraţie de oratorie aici.

Flabellum

Flabellum (diminutivat flabellulum) era numele evantaiului folosit în antichitate. Flabellum avea coadă lungă şi pene, preferabil de struţ, fixate în vârf, şi nu se putea plia. Existau variante în care vârful era realizat din in întins pe un cadru în formă de evantai, sau din două aripi de pasăre fixate spate în spate. Era purtat de sclave, băieţi, sau eunuci, care îşi răcoreau astfel stăpînii, bărbaţi şi femei deopotrivă. Se ştie că împăratul Augustus avea un sclav care îi făcea vânt cu evantaiul în timpul somnului. Un alt mod de folosire al obiectului era pentru îndepărtarea muştelor din jurul oamenilor sau al mâncării depuse ca ofrandă (caz în care se numea muscarium).

Umbraculum

Femeile cu stare din Grecia şi Roma antică foloseau umbreluţe pentru a se proteja de soare. Se pare că obiectul era folosit exclusiv în acest scop, şi nu pe timp ploios. Sclavul care purta umrela era considerat privilegiat, dar putea fi şi un gest atent din partea iubiţilor să le apere pe alesele inimii de soarele puternic. Idealul de frumuseţe impunea femeilor o piele albă, nebronzată, care era şi un semn de statut social. Scriitorii antici vorbesc despre femei care se adăposteau sub umbraculum în timpul spectacolelor din amfiteatre atunci când vântul nu permitea instalarea velarium-ului, dar şi despre oferirea umbreluţelor drept cadouri. Bărbaţii care umblau sub umbraculum erau consideraţi efeminaţi, dar în orient era un privilegiu al regilor. Umbraculum era realizată din lemn, piele sau material textil, cu sau fără ciucuri, şi putea fi pliată asemeni umbrelelor moderne.

Săruturi romane

Sărutul (osculum, savium) era, ca şi astăzi, expresie a iubirii senzuale, fie în raporturi heterosexuale (fiind în acest caz iniţiat de bărbat), fie în cele homosexuale. Practicarea sa în public depindea însă de rigoarea epocii, fiind interzis cu totul în epoca republicană, şi condamnat mai apoi mai ales în cazul claselor superioare. Sărutări afectuoase dar non-sexuale erau frecvente şi între rude sau prieteni. Sărutul pe obraji, ca formă de salut elegant, era practicat inclusiv între bărbaţi, în cazuri oficiale precum întoarcerea din funcţii ocupate în alte părţi ale imperiului. Sărutul mâinii sau chiar al picioarelor era un semn de respect, practicat de exemplu de către clienţi faţă de patronii lor în cadrul ceremoniei de trezire (salutatio), sau de către copii faţă de părinţi. Exista şi un foarte vechi ius osculi, conform căruia tatăl familiei avea dreptul de a săruta pe gură rudele femei pentru a verifica dacă nu cumva băuseră vin. Sărutul putea avea şi o formă de venerare sau chiar adorare religioasă, fie prin sărutarea pământului (patriei, la întoarcerea acasă de exemplu) sau sărutarea degetelor urmată de atingerea unor statui sau obiecte sacre.

Shopping

Pentru cei avuţi, Roma deţinea centre de shopping, specializate în bunuri de lux. Oraşul era plin de mici magazine (tabernae), la parterul altor clădiri (de tip domus, insula, sau basilica – case, blocuri de apartamente, centre judiciare), pentru marfă proaspătă existau pieţe (macella), iar unele zone concentrau tabernae specializate pe diferite produse, existând de exemplu zone cu librării şi anticariate.

Dar pentru plăcerea deplină a cumpărăturilor, existau echivalente ale shopping mall-urilor. Cea mai bine păstrată este zona Mercatus Traiani, un complex din cărămidă pe mai multe etaje construit de Traian lângă forul său, urcând pantele colinei Quirinal. Zona, recent restaurată şi vizitabilă, includea peste 150 de magazine, birouri, două aule, şi străzi interioare – Via Biberatica de exemplu, unde se vindeau băuturi.

Un alt centru, dezvoltat mai târziu pe Câmpul lui Marte, lângă Panteon, pe locul de vot al centuriilor, era Saepta Julia. În colonadele acoperite ale complexului se aflau magazine de lux cu piese de mobilier, bijuterii, statuete de bronz, recipiente de cristal, sau sclavi de lux. Colonadele erau şi unul dintre locurile unde se expuneau tablouri.

Barba

Deşi în română “bărbat” vine de la adjectivul latin “barbatus” (bărbos), moda părului facial nu a fost constantă printre masculii Romei. În anul 300 î.e.n primul bărbier (tonsor) şi-a deschis afacerea în oraş, căci era la modă rasul constant al bărbii. Se folosea briciul (novacula) şi penseta (volsella). Barba se tăia prima dată la 20 de ani, în cadrul unei ceremonii religioase când primele fire erau oferite zeilor, gest urmat de o petrecere.

Deşi tinerii mai purtau barbula, nemergând la bărbier în fiecare zi, odată cu apariţia primelor fire albe rasul se fectua zilnic. Barba lungă era fie semnul lipsei de igienă şi a statutului social inferior, fie modul bărbaţilor de a exprima consternare şi nefericire, sau alegerea filosofilor, în special cinici şi stoici, de a exprima dezinteresul pentru lucrurile materiale (de unde şi expresia barba not facit philosophum).

Împăratul Hadrian (117-138 e.n.) a schimbat moda pentru următorii 200 de ani, purtând barbă (probabil pentru a masca cicatrici sau semne din naştere), fiind imitat de majoritatea romanilor. S-a revenit la faţa curată, rasă, doar în timpul împăratului Constantin.

Despre plagiat în antichitate

Ideea de plagiat apare în Grecia şi Roma antică, deoarece în culturile orale anterioare nu prea avea sens. Cuvântul vine din latinul plagium însemnând furt,  răpire sau chiar vânzarea oamenilor liberi ca sclavi, fiind folosit în sensul modern de către poetul Marţial, care acuza un confrate că “i-a răpit versurile”. Un episod anterior se plasează în Alexandria, în jurul anului 250 î.e.n. Artistofan, membru în juriul unui concurs de poezie organizat de rege, a oferit premiului unui concurent care nu a impresionat foarte mult publicul, dar pe care l-a declarat ca fiind singurul care a recitat compoziţii proprii. Pentru a dovedi plagiatul celorlalţi Aristofan le-a comparat cu mai multe volume din biblioteca din Alexandria. Totuşi, copierea sau compilarea lucrărilor altora (fără a pretinde însă paternitatea acestora) era o practică obişnuită, fiind un semn de respect pentru un maestru. În domeniul artistic, îngrijorarea faţă de copiere şi fraudă apare cam în aceeaşi perioadă, oadată cu apariţia pe piaţa romană a mai multor falsuri, pretinse opere de artă greceşti, atât de apreciate de către romani.

Curiozităţi de bâlci

Pentru a satisface gustul romanilor pentru senzaţii tari se organizau, mai ales la Roma, expuneri de lucruri noi, exotice sau aparent miraculoase (miracula). Astfel de expuneri includeau exemplare-record din lumea animală şi vegetală (şerpi de până la 12 metri, trunchiuri de copaci extrem de înalţi) dar şi persoane cu diformităţi, pigmei sau giganţi. Plutarh vorbeşte despre o piaţă periodică de monstrozităţi, dar astfel de lucruri putea fi văzute şi în cadrul triumfurilor sau a jocurilor publice (pompae circenses). Şi în amfiteatre, vânătorile sau luptele între animale de la miezul zilei (venationes) se bazau pe aducerea de animale exotice din cele mai îndepărate colţuri ale imperiului. S-a scris însă şi despre lupte organizate în arenă între femei şi pitici sau despre momente de “spectacol” în care se eliberau în arenă vulpi cu cozile în flăcări. Gustul romanilor pentru curiozităţi se reflectă şi în scrieri care catalogau lumea naturală, dar şi în reprezentări artistice dintre cele mai ciudate. Oferim spre exemplificare o frescă de la Pompei ce ilustrează o luptă pe Nil între pigmei şi un hipopotam.

Dulciuri romane

Mulţi dintre romani nutreau o adevărată pasiune pentru dulciuri (dulcia), fie produse de patiserie (cumpărate de la brutari), fie mai ales cele făcute acasă. Ingredientele principale erau laptele, mierea şi ouăle, dar şi ingrediente precum piperul, migdalele, chiminul, anasonul şi brânza. Existau felurite tipuri de dulciuri, de la cele servite calde, la cele îngheţate, de cele mai sofisticate forme şi consistenţe. Reţetele purtau de obicei numele bucătarului care le-a inventat. Tortul onomastic vine tot de la romani, când o prăjitură specială (libum) era oferită de sărbătorit divinităţilor, respectiv geniului său protector.

Cubiculum

În casele romane existau de regulă mai multe dormitoare – cubicula, unele în jurul atrium-ului, altele în jurul perstilului, sau chiar la etaj. Dormitoarele erau considerate încăperi mai puţin importante, fiind de regulă mici, cu mobilă puţină – unul sau mai multe paturi, un cufăr pe post de dulap pentru haine şi obiecte personale, opaiţe sau sfeşnice pentru iluminat. Alături de pat se putea afla şi un scăunel de sprijinit picioarele. Între exemplele păstrate întâlnim dormitoare boltite, cu picturi murale şi mozaic pavimentar, uneori indicând dreptunghiul unde era amplasat patul. În faţa dormitorului mai putea exista o mică încăpere (procoeton) pentru servitori, gata să îşi slujească stăpânii în orice moment.

(foto 1. Pepo Segura)

Tablinum

Tablinum era biroul, camera de primire a stăpânului casei. Se afla între atrium şi peristil, deschis înspre ambele, sau separat de draperii ori paravane. În această încăpere se aflau măştile mortuare sau busturile strămoşilor, biroul, eventual un raft de bibliotecă, şi decoraţiuni murale. În tablinum, patronul îşi primea clienţii şi discuta afaceri, dar putea vedeaşi  tot ceea ce se întâmpla în casă, camera sa accentuându-i autoritatea morală de paterfamilias.

Triclinium

Sufrageria romană se numea triclinium, cuvânt din greacă ce însemna literal “trei canapele/paturi”. Obiceiul de a lua masa întins a fost preluat de la greci şi etrusci. Aşezaţi la masă mâncau doar copiii şi sclavii.

Când luau masa, romanii se întindeau, pe partea stângă, pe trei astfel de paturi (fig. 1) sau platforme cu saltele şi perne (fig. 2), având masa cu bucate în mijloc şi servitori care îi serveau şi îi distrau. În timpul mesei, romanii discutau, urmăreau actori recitând, acrobaţi, dansatori, sau ascultau muzică live.

Ordinea aşezării pe canapele era destul de strictă, stăpânul casei şi familia sa stând pe canapeaua “de jos”- lectus imus, iar oaspetele de onoare era aşezat la locul de cinste, pe patul de mijloc – lectus medius ( fig. 3). Ceilaţi invitaţi la cină erau plasaţi în funcţie de statut şi importanţă. La greci, invitaţii erau doar bărbaţi, dar romanii acceptau şi femei la astfel de reuniuni.

Ca spaţiu de primire şi banchete, triclium era o cameră bogat decorată, cu picturi parietale şi mozaicuri. Picturile elaborate aveau subiecte mitologice, scene de amor, sau reprezentări mai serioase, potrivite discuţiilor de afaceri. Se păstrează şi exemple de podele decorate cu resturi de la masă, căci obiceiul era de a arunca pe jos ceea ce nu se mai servea. Mozaicul din fig. 4, decorat cu oase, crustacee şi fucte, reprezentând podeaua necurăţată după un banchet, include şi imaginea unui şoricel atras de bunătăţile unei mese fastuoase.

În casele impozante, exista o sufragerie mare, tricilium maius, unde se ţineau banchetele  cu mai mulţi invitaţi (multiplu de 9, câte trei persoane pe fiecare dintre cele trei canapele), şi o sufragerie mai mică (triclinium minus), pentru recepţii mai restrânse.


Atrium

Atrium-ul era principala încăpere a caselor romane, fiind uşor de recunoscut datorită deschiderii rectangulare din acoperiş (compluvium) care permitea iluminarea camerei, şi datorită bazinului de dedesubt (impluvium), în care se colecta apa de ploaie (fig. 1).

În arhitectura romană timpurie, atriumul era încăperea unde se afla vatra de foc, iar deschiderea din acoperiş era iniţial prevăzută pentru evacuarea fumului.

În jurul atriumului erau grupate principalele încăperi folosite de familie, sufrageria, biroul, dormitorul (uneori mai multe).

În atrium se afla cufărul cu bani (arca, fig. 2), un fel de safe expus pentru a indica bogăţia proprietarului, dar mai ales locul închinat zeilor protectori ai casei şi locuitorilor săi (lararium). Acesta din urmă avea forma unui mic templu, în care se aflau statuete de bronz ale divinităţilor sau picturi ale zeilor casei, Lares şi Penates, ori putea fi o simplă nişă în perete sau un relief (fig. 3).

Pereţii atriumului erau în general bogat decoraţi, cu marmură de diferite culori sau acoperiţi cu picturi. Podeau putea fi decorată cu mozaicuri, asemeni impluvium-ului (fig. 1).

Vestibulum şi fauces

În limba latină, vestibulum desemna un spaţiu de aşteptare, în cazul locuinţelor civile fiind vorba de o zonă din faţa casei, unde clienţii se adunau pentru salutatio (la trezire, patronul era salutat de clienţii săi, cărora le oferea câte un coş cu mâncare – sportula – şi apoi mergeau cu toţii spre forum).

Era vorba aşadar de un spaţiu deschis, între stradă şi uşa de intrare, probabil flancat de laturile casei. Vestibulum putea fi decorat cu statui, copaci, altare, sau prăzi de război.

După uşa de intrare în casă, masivă, din lemn şi/sau bronz, urma un coridor lung şi îngust, numit fauces (gât), flancat de încăperi care se deschideau doar spre stradă (camera portarului şi magazinul – fig. 1).

Deşi nu oferea prea mult spaţiu, fauces putea fi decorat cu picturi murale sau mozaicuri, unele pur decorative (fig. 2), altele simbolice sau reprezentative pentru proprietari.

Din Pompei se păstrează astfel de intrări cu reprezentări ale lui Priap (zeul fertilităţii, simbolizând abundenţa interiorului şi bogăţia proprietarului), imagini de câini (păzind simbolic familia), sau inscripţii:

 - cave canem (atenţie, câine – fig. 3)

- salve lucrum (bine ai venit, avere – fig. 4)

sau pur şi simplu saluturi de întâmpinare, numele proprietarilor, etc.

Casa romană

Planul de casă romană (domus) s-a dezvoltat în timp, în condiţiile climaterice ale Mediteranei. Planul clasic era organizat în jurul a două zone de interes, ambele deschise spre cer: atriumul (principala încăpere a casei, cu o deschidere în acoperiş şi un bazin de captare a apei în centru – impluvium) şi peristilul (o curte înconjurată de un portic cu coloane). Domus era orientată spre interior, aproape fără ferestre la stradă, iar fiecare încăpere avea o funcţionalitate distinctă. Acest tip de case, rezervate celor privilegiaţi, găzduiau câte o singură familie (mai multe generaţii, diverse rude, şi sclavii).

După trecerea prin vestibulum, intrarea principală era prin fauces, un coridor îngust care ducea în atrium, dar exista şi o intrare secundară (posticum), folosită de sclavi şi servitori, dar şi de stăpâni atunci când doreau să fie discreţi. Atriumul era centrul vieţii dosmetice şi încăperea cel mai bine mobilată – includea colţul cu zeii protectori ai casei (lararium), statui ale strămoşilor, şi arca, cufărul cu bani. Musafirii erau primiţi în tablinum, cameră aflată între atrium şi peristil, deseori separată de primul doar printr-o perdea. Sufrageria se numea triclinium, de la numele canapelelor pe care romanii se întindeau în timpul mesei. Existau de asemenea mai multe dormitoare (cubiculum) iar la stradă puteau exista tabernae, magazine în care sclavii sau liberţii familiei comercializau produsele rezultate din afacerile stăpânului.

Pentru mai multe detalii, vezi: Vroma, Roman Empire, şi un tur 3D

Bijutieri la Roma

Bijutierii romani erau împărţiţi în mai multe grupuri profesioanle: aurifex (aurari), margaritarii (cei care se ocupau de realizarea bijuteriilor cu perle), sau gemmarii (cei care încrustau geme), reuniţi într-un respectabil collegium (atestate la Roma şi Pompei).

Existau denumiri şi mai detaliate, care indică specializarea extremă în cadrul acestei profesii: inaurator se ocupa de aurirea suprafeţelor, anularius realiza doar inele iar armillarius doar brăţări, brattiarius bătea aurul,  caelator grava suprafeţele, scalptor fixa pietrele preţioase în bijuterii etc.

Majoritatea bijutierilor erau sclavi sau liberţi (sclavi eliberaţi) care continuau să lucreze pentru stăpânii lor, producând sau comercializând bijuterii. La Roma, magazinele de acest tip se găseau mai ales pe Via Sacra, dar şi în alte zone de lux. O frescă de la Pompei, din casa Vettii, arată o serie de amoraşi ocupaţi cu prelucrarea aurului, fiind vorba despre o serie dintre tehnicile la care apelau bijutierii antici, multe folosite şi astăzi.

Fibule cu noduri

Multe dintre tezaurele dacice de argint includ aşa-numitele fibule cu noduri. Aceste obiecte erau la modă mai ales în secolul I î.e.n., atât printre daci, cât şi printre celţii răsăriteni. Asemeni tuturor fibulelor antice, ele erau în primul rând accesorii de îmbrăcăminte, fixând hainele cu ajutorul acului cu arc de pe verso. Cele din materiale preţioase erau însă şi obiecte de podoabă, fiind, se pare, purtate de cei înstăriţi pe piept, câte două, legate uneori printr-un lanţ din verigi de argint. Fibulele cu noduri erau realizate în ateliere autohtone, cântăreau în jur de 200g. de metal preţios şi erau realizate prin combinarea a diferite tehnici: turnare, batere, trefilare. Statuile de daci păstrate la Roma îi arată pe nobilii daci purtând fibule spiralate, acestea fiind preferate în secolul I e.n.

Medusa

În mitologia greco-romană, Medusa era una (cea mai importantă) dintre surorile numite Gorgone, fiicele lui Phorcys (zeu primordial al mării) şi a lui Ceto (sora sa, şi ea zeiţă a mării). Goronele erau creaturi înaripate, cu şerpi în păr, care îi duşmăneau pe oameni. Cum Medusa era singura muritoare dintre cele trei surori, Perseu reuşeşte să o decapiteze, folosind o serie de obiecte dăruite de zei: un scut oferit de Atena, sandale înaripate oferite de Hermes şi o sabie din partea lui Hefaistos.

Unele variante romane ale legendei spun că Medusa era iniţial o frumoasă fecioară, transformată în monstru de către zeiţa Atena fie pentru a o apăra, fie pentru a o pedepsi pentru o aventură cu Poseidon în templul Atenei.

După ce a înfrânt monstrul, Perseu i-a oferit Atenei capul tăiat şi aceasta şi-a decorat astfel scutul. În cultura vizuală antică, capul Medusei, numit Gorgoneion, era folosit deseori ca decor pentru diferite obiecte (monede, armuri, clădiri, bijuterii etc.), considerându-se că are rol apotropaic, protejând impotriva spiritelor rele şi a deochiului.

Epilarea la romani

Pentru femeile romane, epilarea pe picioare şi la subsuoară era considerată normală. La bărbaţi era considerat un semn de efeminare, dar totuşi mulţi practicau această formă de înfrumuseţare, inclusiv pe braţe şi în zona inghinală. Se foloseau pensete (volsellae) sau creme epilatoare compuse din ulei şi diverse răşini. Acestea din urmă aveau dezavantajul de a afecta negativ şi pielea. La băile publice, existau epilatori de profesie care îşi ofereau serviciile doritorilor, dar şi bărbierii foloseau astfel de pensete pentru epilat.

Puşculiţe romane

Printre descoperirile ceramice romane se numără şi destul de multe puşculite. Acestea aveau forme diverse (de pahar, vas, coif, cufăr, sau forme arhitectonice, cel mai frecvent faţade de temple), însă rolul lor era trădat de fanta prin care se introduceau monedele. Cu ocazia anului nou, era de bun augur oferirea de puşculiţe, cu un bănuţ înăuntru pentru a aduce noroc. Banii se puteau păstra şi în vase mai mari, sau în cufere închise, păstrate în “sufragerie” (triclinium).

Tăbliţe cu blesteme

Printre artefactele cel mai adesea legate de practicarea magiei în lumea greco-romană se numără aşa numitele tăbliţe cu blesteme (tabellae defixionum). Textele, prin care demoni sau zei ai lumii infernale erau invocaţi pentru a face rău altor persoane, erau incizate pe foiţe de plumb (dar uneori şi din alte materiale), uneori alături de desene schematice, apoi îndoite şi/sau străpunse cu cuie, şi la final îngropate în morminte, pe câmpuri de luptă, aruncate în lacuri şi fântâni, fixate pe pereţii templelor subterane etc. Se presupune că spiritele morţilor duceau aceste blesteme în lumea de dincolo. Uneori tăbliţele pliate puteau conţine fire de păr sau bucăţi de îmbrăcăminte, sau puteau fi asociate unor păpuşi străpunse şi ele de cuie.

O tăbliţă de acest tip, păstrată în colecţia muzeului arheologic din Bologna şi datată în secolul IV e.n. o reprezintă pe zeiţa infernului Hecate, cu şerpi în păr, iar textul în limba greacă, era îndreptat împotriva unui senator roman pe nume Fistus: “Zdrobeşte-l, ucide-l pe senatorul Fistus … fie ca Fistus să dispară, să se usuce pe picioare, să slăbească, şi fie ca toate membrele lui să se dizolve…”

O altă tăbliţă, de data aceasta din Tunisia, de la Hadrumetum, conţine un text latin tradus prin: “Te conjur, demone, oricare ai fi tu acela, şi îşi cer ca din această oră, din această zi, din acest moment să torturezi şi să omori caii echipei Verzilor şi a Albilor, să îi ucizi şi să îi faci să se prăbuşească pe conducătorii de care Clarus, Felix, Primulus şi Romanus…” Comanditarul acestui blestem era fie un pasionat al curselor de care, fie mai degrabă un membru al uneia dintre echipele adverse, cea Roşie sau cea Albastră. Pe una dintre feţele tăbliţei este reprezentat un demon cu creastă de cocoş şi mai multe nume, probabil ale cailor vizaţi.

S-au descoperit şi tăbliţe în care numele persoanei vizate era lăsat gol, pentru a fi completat la cerere, indicând astfel existenţa “comerţului” cu astfel de produse magice.

În Dacia au fost descoperite doar două tabellae defixionum, una pe o foaie de aur, la Dierna, iar a doua, pe o foiae de plumb, a apărut relativ recent la Apulum, într-o necropolă.

Vopsele de păr

Vopselele de păr, pe bază de elemente vegetale, minerale, şi animale, erau cunoscute şi folosite pe tot parcursul antichităţii. Romanii preferau părul blond sau cel cu accente aurii, pentru care foloseau vopsele pe bază de şofran, cenuşă şi grăsime animală, diverse săpunuri colorante produse în nordul Europei, sau aşa numita spuma Battava. Henna (cypros), importată din Egipt sub formă de praf, producea tente roşietice.

Pliniu cel Bătrân oferă o reţetă de înnegrire a părului pe bază de lipitori lăsate la maturat în vin roşu timp de 40 de zile.

Sclavele “coafeze”, numite ornatrices, erau responsabile de vopsirea, coafarea şi decorarea părului cu flori, bijuterii, plase şi ace de păr, bentiţe etc. Atunci când părul grizonat nu mai putea fi “salvat” prin smulgerea firelor rebele, şi bărbaţii apelau la vopsirea părului. Deşi întinerirea aspectului era principalul motiv de vopsire, în unele cazuri era vorba şi de modă, sau alte motive. Există de asemenea unele menţiuni istorice care ne îndeamnă să credem că la Roma de practica şi vopsirea părului în albastru.

Librării şi anticariate antice

În Imperiul roman, cele mai multe cărţi aveau forma unor suluri de pergament sau papirus (volumen), dar începuseră să apară şi primele cărţi legate, iniţial compuse din mai multe tăbliţe cerate (codex). În imagine, o frescă romană ilustrează un codex, o călimară dublă, şi un volumen.

Cei care doreau să achiziţioneze cărţi puteau apela şi la magazine specializate. În Roma, cele mai multe tabernae librariae se aflau în cartierul Subura, la nord de forurile imperiale, şi îşi făceau reclamă din stradă, cu liste de autori şi titluri lipite pe uşă. În interior, cărţile cele mai noi sau mai căutate erau aşezate pe mese, celelalte putând fi răsfoite pe rafturi. La mare preţ se aflau scrieri autorilor “clasici”, greci dar şi romani, existând şi cazuri de falsificare a vechimii ediţiilor, prin decolorarea foilor cu făină. Unele anticariate vindeau cărţi vechi sau deteriorate la preţuri mici, iar ediţiile care nu reuşeau să se vândă în capitală erau trimise în provincie, în oraşele importante, unde exista totuşi cerere în acest domeniu.

Pantomima

Actorii de pantomimă (pantomimus) sunt specific formelor teatrale romane, reprezentaţiile în care jucau fiind mute şi oarecum dansate (saltare). Se pare că acest mod de interpretare a fost preluat de la etrusci şi apoi extrem de apreciat la Roma în epoca imperială. Toţi actorii de pantomimă purtau măşti şi redau povestiri mitologice prin gesturi prestabilite, într-un cod înţeles de întregul public. Iniţial toate personajele erau jucate de un singur actor bărbat, dar spre sfîrşitul perioadei romane au început să existe actori pentru fiecare personaj, dar şi femei pe scena de pantomimă. Piesele erau acompaniate de cor, dar şi de cântăreţi la diverse instrumente muzicale, în special fluier.

Hydraulis

Orga cu apă a fost inventată de Ctesibus din Alexandria în jurul anului 250 î.e.n. Ctesibus, fiul unui bărbier, a devenit cunoscut prin scrierile şi descoperirile sale în domeniul pneumaticii, aducând îmbunătăţiri şi ceasului cu apă. Se pare că a fost şi primul “director” al Museion-ului din Alexandria (instituţie complexă pusă sub protecţia Muzelor, ce includea biblioteca din Alexandria). Hydraulis făcea parte dintre mecanismele automate (automata) folosite de greci pentru a crea ingenioase aparate, experimente de fizică şi mecanică, care imitau cântecul păsărilor, statui care scoteau sunete de trompetă, monumente funerare care “cântau”, figuri umane care se mişcau în timpul procesiunilor etc. Hydraulis, strămoşul orgii, era bazat pe o pompă de aer cu valve, un bazin cu apă şi o serie de tuburi în partea superioară. Clapele controlau cantitatea de aer care intra în fiecare tub, producând astfel melodia. Orga cu apă s-a răspândit rapid în lumea Greco-Romană, fiind folosită la piese de teatru, festivaluri, amfiteatre.

Reconstituire hydraulis şi exemplu de melodie: Musica Romana şi demonstraţie practică.

Muzica romană

Reconstituirea muzicii apreciate în epoca romană este destul de dificilă deoarece nu se păstrează notaţii muzicale sau scrieri literare pe acest subiect. Există însă reprezentări de cântăreţi, instrumente descoperite arheologic şi unele referinţe în sursele scrise. Se ştie însă că în domeniul muzical, precum în multe altele, romanii s-au inspirat de la Greci, dar se vorbeşte şi despre modelul Etrusc. Deducem că muzica romană era bazată pe monofonie (o singură linie melodică). Instrumentele muzicale erau folosite atât în mediul militar (pentru transmiterea comenzilor de exemplu), la spectacole, mici “orchestre” fiind prezente la spectacolele de gladiatori, ca acompaniament al reprezentărilor teatrale sau la petreceri, dar şi în ceremoniile publice. Se folosea toată gama de instrumente, de la cele de suflat (în special aulos, un fel de clarinet dublu), cu coarde (lira, cithara), de percuţie, până la complicata orgă cu apă numită hydraulis (în imagine alături de cornu).
Încercări de reconstituire a muzicii Romane la asociaţii precum Musica Romana şi Synaulia. Ascultă exemple aici.

Vidul de morminte

Dacă pentru perioada secolelor V-III î.e.n în arealul dacic au fost descoperite ca. 3000 de morminte, între secolul II î.e.n şi secolul I e.n. nu au fost identificate decât în jur de 100. Acest fenomen a fost numit “vidul de morminte”, iar specialiştii bănuiesc că ar fi rezultatul unei reforme sacredotale bazate pe schimbarea atitudinii faţă de moarte. Cele 100 de morminte sunt toate de incineraţie, puţine dintre ele fiind de tip tumul, cu arme în inventar. Un astfel de tumul (mormânt cu movilă de pământ) a fost descoperit la Costeşti-Cetăţuie în afara zidurilor. Inventarul bogat şi caracterul contextului funerar ne spune că aparţinea unui nobil dac, probabil contemporan cu Burebista. În mormânt s-au descoperit: urna cu resturile calcinate, a fructieră, o pafta, un pumnal curb – sica-, un vârf de lance, fragmentele unui car, oase de animale, dar şi monede bătute de către oraşul Histria.

Cosoare dacice

Deşi foloseau şi arme drepte, în special săbii de tip celtic sau roman, se cunoaşte preferinţa dacilor pentru arme curbe. S-a discutat mai mult despre falx, sabia curbă de două mâini, şi sica, pumnalul încovoiat, dar mai există o categorie care ar putea fi inclusă aici: cosoarele de luptă. Acestea sunt obiecte cu lama masivă dar relativ scurtă (20-40 cm.), vârf scurt încovoiat, tăişul pe interior, triunghiular în secţiune, terminându-se într-o limbă pentru ataşarea de mânerul de lemn.

Deşi există o serie de argumente în favoarea folosirii acestor piese ca unelte viticole sau pomicole, în special în cazul celor de mici dimensiuni, alte date ne îndeamnă să credem că erau folosite şi ca arme. În acest sens se pot cita două reprezentări, una pe Columna lui Traian şi alta pe un relief de la Adamclisi în care nobili daci, purtând pileus, sunt înarmaţi cu cosoare. Le recunoaştem după mânerul foarte lung şi forma specifică a lamei.

(Vezi o discuţie extinsă în Enciclopedia dacică)

Nume de daci

Deoarece nu se păstrează scrieri dacice şi nici prea multe inscipţii ale acestora, ştim foarte puţin despre numele lor. Şi cele care se păstreză au forme multiple, în funcţie de felul în care grecii şi romanii care au transmis astfel de însemnări au înţeles şi transcris antroponimele în discuţie. În afara numelor de regi şi conducători daci, din perioada de după cucerirea romană se păstrează  denominări precum: Damanaeus, Decibalus, Diurdanus, Diurpagissa, Dicebalus, Durazis, Seciperis, Mumutzis, Zisper, Zurazis. Unele nume sunt tracice, dar se poate să le fi folosit şi daci: Drigissa, Thiamarkus, Gesubalu. Cele mai rare sunt numele feminine şi acelea variante ale celor de bărbaţi, precum Diurpa.

Ceramica dacică pictată

În zona Munţilor Orăştie a fost descoperită o cantitate destul de importantă de ceramică dacică pictată, cu motive geometrice, vegetale, dar mai ales figurative, reprezentând în special animale, reale sau fantastice. Pentru pictare, dacii preferau vase de dimensiuni mai mari, lucrate din pastă fină. Stratul de angobă era uneori zgâriat, trasându-se astfel conturul decorului pictat apoi cu culoare brun-roşiatică. Deseori contururile erau umplute cu puncte decorative. Nu se cunoaşte însă semnificaţia acestor reprezentări sau a vaselor astfel decorate, dar era vorba probabil de o ceramică fără semnificaţie religioasă (fiind descoperită în zonele de locuire civilă şi nu în sanctuare). Influenţa picturii elenistice sau romane pare de asemenea să fie destul de redusă, fiind vorba despre o artă barbară originală (lipsind şi analogiile cu spaţiul celtic). Vezi Gelu Florea, Ceramica pictată. Artă, meşteşug şi societate în Dacia preromană (sec. I a. Chr. – I p. Chr.), 1998. Pentru o selecţie de motive decorative vezi dracones.ro

Hypocaustum

Romanii au inventat (şi) încălzirea centrală. Costisitorul sistem de hypocaust era folosit la clădiri publice, în special la băile publice (thermae) pentru încălzirea apei din bazine, dar şi în casele celor care îşi permiteau un astfel de lux. Principiul era simplu, bazându-se pe circularea aerului cald prin podeaua şi pereţii dubli. Aerul cald din praefurnium, un mic cuptor alimentat din exterior, era dirijat prin podeaua ridicată pe mici piloni din cărămizi suprapuse (pila) şi apoi prin tuburi de cărămidă incluşi în pereţi sau prin pereţii dubli construiţi cu ajutorul unor tegulae mamate. Acestea din urmă erau plăci de lut cu excrescenţe care lăsau spaţiu liber în structura peretelui, permiţând circulaţia aerului evacuat în cele din urmă prin acoperiş. Acest sistem închis de încălzire era apreciat datorită menţinerii unui interior lipsit de fum, dar era costisitor şi prin cantitatea mare de combustibil necesară funcţionării sale.

Vezi documentarul Discovery despre băi şi hypocaust.

Bestiarii

În cadrul spectacolelor în arenă, dimineaţa era rezervată animalelor: lupte între animale, execuţii publice a condamnaţilor ad bestias, vânători. Deşi se pare că sursele nu sunt foarte clare în această privinţă, bestiarii erau consideraţi la baza ierarhiei luptătorilor în arenă, rolul lor fiind cel de a anima spectacolele cu elemente acrobatice şi de dresaj al animalelor sălbatice, incitarea acestora cu bucăţi de pânză colorată, discuri cu clopoţei, bice şi torţe, de a elibera animalele în arenă şi de a asista execuţiile cu animale. De asemenea, bestiarii îi ajutau pe venatores, adevăraţii luptători cu animale. Aceştia vânau călare sau pe jos, cu arcuri şi săgeţi şi diferite tipuri de suliţe, animale dintre cele mai puţin periculoase (căprioare, struţi, măgari) sau din cele exotice, aduse din întregul imperiu prin intermediul unei reţele specializate ce implica armata (urşi, lei, tigri, leoparzi etc.) Cu timpul venatores se specializau în lupta cu anumite specii în cadrul şcolii întemeiate de Domitian lângă Colosseum, Ludus Matutinus (şcoala de dimineaţă, de la plasarea spectacolelor cu animale înainte de luptele propriu-zise de gladiatori).

Naumachia

Naumachiile constau din recrearea unor bătălii navale celebre, pe cursuri de apă naturale sau artificiale. La fel se numeau şi spaţiile fizice în care acestea erau organizate. Caesar şi Claudius au oferit astfel de spectacole în care luptau prizonieri condamnaţi. În timpul lui Nero apar pentru prima oară naumachii în amfiteatre. Se păstrează surse care descriu astfel de spectacole organizate în Colosseum, sub patronajul împăraţilor Titus şi Domitian. Spre deosebirile de bazinele şi canalele artificiale din Roma folosite anterior pentru naumachii, arena inundată a Colosseumului era mai mică şi nu oferea mult spaţiu de manevră. Se prea poate să fi fost folosite diferite decoruri care să sugereze corăbiile în apă nu foarte adâncă. Detaliile tehnice ale acestor spectacole rămân puţin elucidate.

Essedarius

Numele acestui tip de gladiator vine de la carul de luptă (essedum). Deşi nu erau atât de obişnuiţi, ştim că luau parte la reconstituirea unor bătălii în arenă, precum cele împotriva celţilor din Britannia, de unde se pare că a şi fost preluat modelul, în urma luptelor lui Caesar. Surse antice pomenesc de asemenea gladiatoare care luptau în acest stil, essedaria, singurele care luptau împotriva bărbaţilor în arenă. Essedarii luptau cu o suliţă de mari dimensiuni, scut oval sau hexagonal şi coif înalt, imitându-l pe cel al celţilor. Nu se păstrează reprezentări antice de essedarii, în schimb avem la dispoziţie surse literare şi epigrafice.

Eques

Deşi majoritatea gladiatorilor luptau pedestru, exista şi un tip care intra în arenă călare (eques, plural equites), iar un alt grup, essedarii, se confruntau în care de luptă. Primii dintre aceştia, cavalerii, purtau tunica, un coif cu două pene (de struţ, papagal, păun sau vultur), lance,  scut rotund de cavalerie (parma) şi sabie (gladius sau o spadă de cavalerie, mai lungă, numită spatha). Equites, asemeni gladiatorilor de tip provocator, luptau doar între ei. După confruntarea iniţială în care foloseau lancea, luptătorii descălecau şi continuau lupta pedestru, folosind sabia. În cadrul spectacolelor din arenă, munera, cavalerii erau cei care deschideau luptele de gladiatori care aveau loc după-amiaza, după vânătorile de animale şi execuţiile publice.

Dimachaerus

Sursele antice nu sunt foarte bogate în informaţii privitoare la acest tip de gladiator, apărut relativ târziu, în secolul II e.n. Nu este foarte sigur dacă reprezenta o armatura separată, sau era un sub-tip al variantelor existente. Dimachaeri sunt reprezentaţi fie greu înarmaţi, fie doar cu subligaculum şi centură, dar ceea ce îi defineşte este folosirea a două săbii. Numele provine din greacă, însemnând chiar luptător cu două cuţite. Putea fi vorba despre gladius sau despre săbii curbe denumite generc sica. Oricum, lupta în arenă doar cu săbii, fără scut, cerea o mare îndemânare, şi dimachaeri erau foarte apreciaţi pentru abilitatea lor (Marcus Junkelmann, ‘Familia Gladiatoria: “The Heroes of the Amphitheatre”‘ în ed. Eckart Köhne, Cornelia Ewigleben, The Power of Spectacle in Ancient Rome: Gladiators and Caesars, 2000, p. 63).

Retiarius

Retiarius este cel mai particular tip de gladiator, fiind singurul care luptă fără cască, înarmat cu un trident (tridens)  şi o plasă (rete). Pentru a se putea apăra şi într-o confruntare de aproape, are la dispoziţie şi un pumnal (puggio), însă tehnica sa de luptă se bazează pe mobilitate şi confruntarea la distanţă. Mâna cu tridentul este protejată de o manica specifică, cu o parte ridicată în dreptul capului pentru a compensa parţial lipsa căştii. Retiarus îşi face apariţia relativ târziu în arenă, pe parcursului secolului I e.n. Oponenţii săi tipici sunt greu înarmaţi, dar şi mai puţin mobili: secutor sau myrmillo.

Myrmillo

Myrmillo (sau murmillo) era un tip de gladiator derivat în epoca imericală din tipul Gallus, care îi întruchipa pe duşmanii Romei din zona Rhinului, dar înglobaţi între timp în imperiu. Numele de myrmillo vine de la casca cu vârf înalt, asemănătoare cu un peşte (din denumirea grecească a unei specii de peşte). Restul echipamentului este destul de obişnuit, cu gladius, scutum, manica şi apărătoare de picior, ocrea, înalte până sub genunchi. În arenă luptau împotriva gladiatorilor de tip thraex sau hoplomachus.

Provocator

Gladiatorii de tip provocator luptau în general între ei. Sunt de asemenea singurii care beneficiau de protecţie în partea superioară a corpului, purtând o placă pectorală prinsă pe spate cu un fel de ham de piele. Restul armamentului era compus dintr-o cască cu boruri largi pe spate şi umeri, dar fără creastă, un gladius scurt, un scut rectangular (scutum), şi apărătorare de mână şi picior. Numele acestui tip de gladiator este foarte sugestiv, din latinul provoco, provocare, păstrat şi în limba română. În arenă, provocatorii au cunoscut o neobişnuită longevitate, apărând din epoca republicană până la sfârşitul celei imperiale, cu timpul schimbându-se doar forma plăcii pectorale, din rectangulară în formă de semilună.

Secutor

Tipul de gladiator numit secutor (din latinescul sequere, a urmări) era printre cei înarmaţi greu, cu scut mare rectangular, de legionar (scutum), manica pe mâna cu gladius (înlocuit ulterior cu o sabie mai mare numită spatha), şi apărătoare de picior. A evoluat din tipul anterior numit Samnit, dar la începutul epocii imperiale (atestat în anul 50 e.n.) a devenit oponentul tipic al gladiatorilor de tip retiarius. Acest fapt a dus la o serie de perfecţionări ale echipamentului:  casca tipică rotundă, fără decoraţii în relief care s-ar fi putut prinde uşor în plasa retiariului, şi cu deschideri foarte mici pentru ochi, pentru a-l proteja de vârfurile tridentului mânuit de oponent. În ceea ce priveşte stilul de luptă, deşi era bine protejat, secutor avea vizibilitatea redusă datorită coifului, respira destul de greu în acesta, şi obosea repede, deci scopul său era de a-l învinge rapid pe retiarius, mult mai mobil, dar şi mai puţin apărat.

Gladiatori stângaci

Se pare că în Roma antică, gladiatorii care luptau cu mâna stângă erau apreciaţi în mod deosebit, prezentând o diversiune interesantă în arenă. Stângacii erau antrenaţi să lupte împotriva dreptacilor, ceea ce le dădea un cert avantaj. Se păstrează grafitti-uri şi epitafuri de gladiatori în care abilitatea de a lupta cu stânga era prezentată ca o raritate dar şi o calitate în acelaşi timp. O inscripţie din Pompei de exemplu îl arată pe ALBANUS SC (scaeua, stângaciul) învingându-l pe Severus, reprezentat cu sabia în mâna dreaptă şi scutul căzut, semn al înfrângerii (Kathleen M. Coleman, “A Left-Handed Gladiator at Pompeii“, în Zeitschrift für Papyrologie und Epigraphik, 114, 1996, p. 194-196).

Hoplomachus

Hopmomachus (Hoplomacul) era un tip de gladiator înarmat cu scut mic de bronz, rotund, şi lance (hasta). În mâna cu scutul sau la centură ţinea şi o armă de rezervă, o sabie scurtă sau un pumnal. Coiful semăna cu cel al lui thraex, doar că îi lipsea vârful în formă de grifon. Şi alte elemente ale armamentului îl aseamănă cu Thraex: manica, ce proteja mâna cu lancea, ocrea, apărătoarele înalte de picior, penele de decorau coiful (două pe lateral sau mai multe sub formă de creastă de-a lungul coifului). Se pare că hoplomachus întruchipa hopliţii greci, luptători cu lance şi scut rotund (numit în greceşte hoplos, de unde şi numele tipului de gladiator aferent). Hoplomachus ar fi putut evolua din gladiatorii Samniţi care au dispărut din arenă la începutul epocii imperiale probabil datorită faptului că Samniţii au fost înglobaţi în Imperiu şi nu mai erau duşmani ai Romei.

Thraex

Thraex (Tracul) era un tip de gladiator înarmat cu un scut rectangular de dimensiuni medii, ca. 65 x 60 cm (parmula) şi o sabie scurtă cu vârful curb sau în unghi (numită sica asemeni pumnalului curb din armamentul dacilor). Coiful său tipic era cu boruri mari şi înalt, în vârf decorat cu un grifon, animalul-atribut al zeiţei Nemesis, şi putea fi decorat cu pene. Mâna care ţinea sabia era protejată de o manica de metal iar picioarele cu apărătoare (ocrea) înalte peste genunchi. Armamentul îi permite un stil de luptă agil, fiind de obicei aleşi gladiatori înalţi, pentru a se asemăna cât mai mult cu luptătorii traci, duşmanii Romei pe care îi întruchipau în arenă. Oponenţii de luptă ai lui thrax sunt murmillo sau hoplomachus, mai greu înarmaţi şi deci mai înceţi, prezentând în luptă avantaje complementare (foto credit).

Summa rudis

În timpul luptelor de gladiatori, la fel ca în întrecerile sportive de astăzi, se aplicau o serie de reguli şi exista un arbitru în arenă care veghea la respectarea lor. Numele acestui oficial vine de la băţul (rudis) pe care îl ţine şi cu care despărţea oponenţii dacă era cazul. Unele reguli ţineau de tipul specific de armament al fiecărui tip de gladiator, altele erau prevederi generale, de exemplu dacă un gladiator cădea accidental, lupta era întreruptă şi i se permitea să-şi recupereze poziţia şi armele înainte de a continua. În cazul întrecerilor cu missio, în care gladiatorul înfrânt putea cere îndurare, decizia nu îi aparţinea însă arbitrului ci organizatorului jocurilor, care de obicei dădea publicului dreptul de a decide.

Şcolile de gladiatori

O şcoală de gladiatori, ludus, era compusă din proprietar, lanista, şi familia gladiatoria. Din familia făceau parte, desigur, gladiatorii de diferite tipuri, dar şi instructorii lor (doctores sau magistri, care îi antrenau în funcţie de armatura, respectiv tipurile de gladiatori, cu arme şi stil de luptă specific). Înainte de prima luptă în arenă, gladiatorii-recruţi erau numiţi tiro, devenind apoi veterani prin experienţă şi lupte, care puteau ajuta şi ei la instruirea recruţilor. Existau şi gladiatori de tip autocrati, oameni liberi care acceptau de bună voie să depună jurământul. Un alt tip specific erau cei care luptau în grup, gregarii, uneori aceeaşi cu condamnaţii la arenă, damnati ad gladium. Costul fiecărui gladiator se stabilea în funcţie de aceste tipuri, dar şi de numărul de victorii obţinute în amfiteatru.

Inele

La fel ca în cazul altor bijuterii, romanii erau şi mari amatori de inele. Iniţial era vorba despre un inel de fier care indica cetăţenia, apoi de inele de aur purtate doar de ambasadori, apoi de toţi senatorii, pentru a ajunge un fapt comun chiar în rândul soldaţilor (totuşi dreptul era rezervat doar oamenilor născuţi liberi, fiind un puternic indicator al statutului, şi nu era permis mai mult de un singur astfel de inel).

Restricţiile (codificate în aşa numitele legi somptuare) se pare că nu se aplicau femeilor, care le purtau chiar şi la fiecare falangă. Astfel de menţiuni în sursele antice indică faptul că nu toate inele cu diametru redus descoperite arheologic aparţineau neapărat copiilor.

Purtarea inelului de aur putea fi şi un semn de mare favoare, cunoscându-se de exemplu actori cărora li s-a permis acest lucru drept apreciere a talentului. Bărbaţii îşi puteau da jos inelele de aur în semn de supărare, umilinţă sau dezaprobare, ori în zilele de doliu naţional.  Existau şi inele cu pietre şi camee, inele-sigiliu, pentru autentificarea actelor, inele-chei, şi inele protectoare, multe dintre acestea cu simboluri falice.

Sticla romană

Obiecte de sticlă au fost descoperite în întreg Imperiul roman în cele mai diverse contexte (locuinţe, ateliere, morminte). Se produceau numeroase tipuri de obiecte, în special recipiente, dar şi ochiuri de geamuri, bijuterii, şi tesserae de mozaic. Pornind de la tehnologia elenistică, romanii au preferat la început sticla colorată turnată în tipar, imitând formele vaselor de metal, dar progrese tehnice importante au fost realizate în secolul I e.n. şi s-a trecut la suflarea materialului şi la producerea de obiecte incolore.

Prin suflare se obţineau vase cu pereţi mai subţiri care necesitau mai puţine operaţiuni de finisare şi consumau mai puţină materie primă. Astfel de obiecte au devenit mai ieftine şi mai accesibile, dar s-a dezvoltat şi producţia de lux, cu piese realizate prin tehnici mai dificile precum tăierea la rece (care ducea la efecte asemănătoare cameelor). Producerea sticlei era de asemenea mai dificilă decât prelucrarea sa, aşadar romanii reciclau sticla spartă. Printre cele mai numeroase obiecte de sticlărie romană se numără unguentariile, sticluţe cu gâtul înalt şi îngust, în care se păstrau parfumurile.

Producerea sticlei a devenit o adevărată industrie în antichitate; din sticlă se produceau şi lentile de mărit folosite de oamenii de ştiinţă, dar şi ochiuri de geamuri folosite în special la băile publice pentru a limita curenţii de aer, şi recipiente pentru păstrarea medicamentelor lichide, sticla fiind o substanţă neutră care menţinea conţinutul intact şi o materie transparentă, permiţând examinarea conţinutului.

Bulla

La romani, aşa-numita bulla era un pandantiv specific copiiilor (băieţilor mai ales), purtat până la atingerea maturităţii. La nouă zile după naştere băieţii primeau un astfel de obiect, realizat din diferite materiale – de la aur la plumb, piele sau chiar material textil (în funcţie de statutul părinţilor) – dar conţinând amulete protectoare. Purtând bulla, copilul era ferit de deochi şi protejat de forţe supranaturale ostile. La vârsta maturităţii, pe la 16 ani, băiatul îmbrăca toga virilis şi renunţa la toga copilăriei şi la pantantivul apotropaic, depunându-le ritual în faţa zeilor protectori ai casei.

Lupercalia

Lupercalia se celebra pe 13 – 15 februarie, fiind o sărbătoare romană de îndepărtare a spiritelor rele şi purificare a oraşului. Este o sărbătoare străveche, dinainte de fondarea Romei, în cinstea zeului Faunus (Lupercus), zeul fertilităţii şi a pădurilor. Parţial era interpretată şi ca fiind în onoarea Lupoaicei capitoline care i-a alăptat pe Romulus şi Remus, unii explicând astfel numele de Lupercalia, sărbătoarea lupilor. Preoţii ofereau sacrificii, îmbrăcau pieile câinelui şi a caprelor sacrificate şi înconjurau zidurile cetăţii lovind uşor cu un bici de piele participanţii la sărbătoare, în special fetele şi femeile care se credea că devin astfel fertile.

Matronalia

Matronalia se celebra la 1 martie, fiind un festival în cinstea Iunonei, în special cu atributul său de Juno Lucina, zeiţa maternităţii, care proteja naşterile şi femeile în general. Acestea participau despletite la ceremoniile religioase şi apoi, acasă, primeau daruri de la soţi şi copii. Soţii se rugau pentru sănătatea şi bunăstarea nevestelor iar acestea serveau masa sclavelor lor, după cum, de Saturnalia, stăpânii îşi serveau sclavii (imagine: frescă romană din Herculaneum © vroma.org).

Feriae Marti

Zilele lui Marte era un festival de aproape o lună (1 – 24 martie) în cinstea lui Marte, fiul Iunonei, zeul războiului dar şi al agriculturii, precum şi în cinstea altor zeităţi. Includea depunerea de ofrande la diferite temple, ritualuri de purificare a armelor, curse de cai şi era reînnoit focul sacru al Vestei. Vestalele se îngrijeau pe parcursul anului de focul din Templul zeiţei Vesta, asigurând astfel continuitatea şi stabilitatea simbolică a întregii Rome.

Magia la daci

Printre artefactele de factură dacică, două statuete antropomorfe ar putea fi legate de existenţa unor practici magice. Cele două statuete de bronz de mici dimensiuni (măsurând doar 3 cm. înălţime)  au fost descoperite în cetatea de la Costeşti-Cetăţuie (jud. Hunedoara). Morfologia acestor piese este cea care determină ipoteza modului lor de folosire: schematismul reprezentării, lipsa detaliilor fizionomice, accentuarea organelor sexuale şi în cazul primeia dintre ele, plasarea unei adâncituri în zona toracelui. Se poate presupune că ritualul asociat micuţei statuete să fi avut drept scop uciderea unui bărbat. Figurine asemănătoare, dar din lut, au fost descoperite în alte zone din Dacia preromană, de ex. la Crăsani, Ocniţa, Răcătu. Obiectele se află în colecţia Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei. (Gabriela Gheorghiu, Dacii pe cursul mijlociu al Mureşului, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 217, 495, fig. 221. 4 şi 5; Un secol şi jumătate de activitate muzeală la Cluj (1859-2009). Catalog aniversar. MNIT, Cluj-Napoca, 2009, p. 65).

Cina romana

La romani, masa principală a zilei era cina, dimineaţa servindu-se o gustare compusă din pâine, brânză, măsline sau miere, iar la prânz se servea mâncare rece, de obicei rămasă din seara precedentă. Înainte de cină, romanii avuţi puteau să guste ceva după amiază în timp ce frecventau băile publice. Meşteşugarii şi oamenii de rând, care nu aveau atât de mult timp liber pentru a lua masa, puteau îmbuca ceva la repezeală în oraş. Romanii au inventat de fapt „fast food-ul”, căci vânzători ambulanţi vindeau pe stradă sau în taverne cârnaţi calzi, plăcinte cu carne tocată, fripte în ulei, sau omlete.

Despre divertisment în Roma antică

Divertismentul cuprindea la romani o serie întreagă de activităţi, dintre care cele mai spectaculoase erau luptele de gladiatori, concursurile de care şi piesele de teatru sau pantomimă. În afara acestor cadre organizate însă, ni se păstrează informaţii şi chiar obiecte care atestă practicarea a ceea ce înţelegem astăzi prin jocuri. Ştim astfel cum copiii romani se jucau cu mingea, cu păpuşi, unele chiar cu mâini şi picioare mobile, cu diverse jucării din lut şi materiale perisabile, iar adulţii îşi petreceau timpul jucând zaruri sau alte jocuri de noroc. Existau locuri speciale pentru exerciţii fizice, precum terenurile de antrenament (palaestra) sau cele pentru jocuri cu mingea (sphaerista). În cele mai multe cazuri romanilor le plăcea să facă pariuri, jucând astfel pe bani, şi în ciuda unor legi care interziceau aceasta, se juca peste tot, de la palatul împăratului până în taverne, bordeluri şi pe stradă.

Latrina

Săracii vizitau latrinele publice (majoritatea gratuite) şi acolo se presupunea că îşi goleau şi oalele de noapte (deşi reglementările păstrate indică faptul că aceste prevederi nu se prea respectau ). Apărute în secolul al doilea a. Chr., latrinele publice au devenit şi locuri de socializare, neexistând încăperi separate ci un spaţiu comun, cu bănci cu deschideri în partea superioară şi în faţă. Acestea din urmă erau menite introducerii buretelui de şters, spongia. Toalete publice romane erau conectate la sistemul de canalizare. La Roma, toaletele erau curatate constant şi apa murdară era colectată în Colaca Maxima.

Spongia

În loc de hârtie igenică sau frunze de brusture, romanii foloseau un instrument numit spongia, format dintr-un burete de mare ataşat unui băţ mai lung. Forma acestui obiect era determinată de modul în care erau alcătuite toaletele publice în oraşele romane. Latrina consta din bănci de piatră (de obicei marmură) cu găuri pentru şezut şi alte deschideri în faţă pentru şters. Spongia se introducea prin aceste deschideri frontale, se spăla în canalul cu apă curentă din faţa băncilor şi se lăsa apoi la îndemână pentru a fi folosit de următorul utilizator al toaletei publice.

Dirae

Furiile erau zeiţele răzbunării, echivalentul Eriniilor la greci. Mitologia romană le consideră pe cele trei (sau mai multe) surori fie ca fiice ale lui Uranus şi ale Gaiei, fie fiice ale nopţii (Nox). În primul caz, ele s-ar fi născut din picăturile de sânge care au căzut pe pământ atunci când Uranus a fost castrat de Cronos. Odată involcate, Alecto (cea de neoprit), Tisiphone (răzbunătoarea crimelor de sânge) şi Magaera (geloasa) îşi bântuiau victimele împingându-le spre nebunie sau sinucidere. La Roma exista o poiană sacră a Furiilor, lângă Aventin, pe partea cealaltă a Tibrului, şi un altar dedicat lor unde oamenii sacrificau miei negri şi porumbei şi ofereau miere, crengi de cedru, ienupăr, sau păducel. Furiile erau reprezentate cu şerpi veninoşi în păr sau pe mâini, torţe sau bice, fie ca bătrâne îmbrăcate în negru, fie ca fecioare frumoase îmbrăcate ca pentru vânătoare.

Parcae

Parcele erau cele mai temute zeităţi din panteonul roman, fiind cele care stabileau destinul muritorilor dar şi al zeilor. Existau trei Parce (la greci Moirae): Nona (la greci Clotho) care ţesea firul vieţii – reprezentată cu un fuior, Decima (Lachesis) care măsura lungimea firului ţesut de sora sa – reprezentată cu un băţ gradat, şi Morta (Atropos) cea care tăia firul – reprezentată cu o foarfecă. Numele Nonei, cea care decidea durata vieţii, provine de la a noua zi când noul născut îşi primea numele.

Policromia statuilor romane

Urmele de culoare de pe statuile romane şi reprezentări ale artiştilor pictând statui ne amintesc faptul că imaginea sobră a acestor obiecte este de fapt o iluzie.

Asemeni statuilor greceşti, şi cele romane erau viu colorate, având uneori ochi de sticlă colorată pentru un plus de realism, sau fiind acoperite cu aur pentru a le conferi o mai mare valoare. Clădirile şi monumentele erau de asemenea policrome, cercetări recente insistând asupra faptului că trebuie să depăşim imaginea renascentistă şi apoi cea romantică asupra lumii clasice, cu monumente de bronz sau marmură aparentă.

Pliniu cel Bătrân vorbeşte despre adevărate colecţii publice de artă, în care tablouri şi sculpturi aduse din Grecia sau realizate de către romani erau afişate în forum, în temple, porticuri, grădini sau chiar terme. El menţionează de asemenea  festivităţi religioase în care statuile erau îmbrăcate şi purtate prin oraş. (Plinius, Naturalis Historia. Enciclopedia cunoştinţelor din antichitate, vol. VI, Mineralogie şi istoria artei, Ed. Polirom, 2005).

Şi Columna lui Traian era pictată multicolor, ultimele proiecte de restaurare oferind indicaţii preţioase privind posibilele culori ale hainelor şi armelor dacilor (vezi video). (surse imagini: 1, 2, 3)

Dii Consentes

Şase cupluri divine constituiau principalele zeităţi ale romanilor: Iupiter-Iunona, Neptun-Minerva, Marte-Venus, Apollo-Diana,Vulcan-Vesta şi Mercur-Ceres. Dintre aceştia, trei formau triada capitolină, adoraţi în principalul templu de pe Capitoliu: Iupiter, Iunona şi fiica lor Minerva, zeiţa înţelepciunii (în imagine statuia de marmură a triadei capitoline din templul lui Iupiter Optimus Maximus din Guidonia, credit: Ann Raia 2009).

Templul Norocului Acestei Zile

Printre zeităţile onorate de romani se numără şi Fortuna, zeiţa norocului. Aceasta era adorată sub diverse forme, printre care şi cel de Fortuna Huiusce Diei. Un templu dedicat Norocului Acestei Zile a fost ridicat pe Câmpul lui Marte, în urma jurământului generalului Lutatius Catulus în preziua unei bătălii împotriva Cimbrilor, în anul 101 î.e.n. Nu este sigur dacă este vorba de norocul acelei zile, a bătăliei câştigate de romani, sau de norocul fiecărei zile în parte, deşi a doua variantă era probabil preferată. Templul, cunoscut şi sub numele de Aedes Catuli, după numele generalului care l-a ridicat, pare să fie aşa-numitul Templu B din actualul Largo Argentina din Roma. Este un templu circular, înconjurat de coloane, în care se afla o statuie colosală a Fortunei, realizată din marmură şi bronz. Se pare că în Roma exista şi un altar sau un templu dedicat  Norocului Acestei Zile pe Palatin, precum şi o stradă cu acest nume. (detalii: Digital Augustan Rome)

Amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Născut din îmbinarea a două teatre, amfiteatrul era în lumea romană locul de desfăşurare a celor mai populare spectacole: execuţii publice, vânători de animale sălbaitice (venationes) şi mai ales lupte de gladiatori (munera). În tribune publicul era aşezat în funcţie de statut, persoanele publice cele mai importante în faţă, aproape de arenă, iar la ultimele nivele femeile şi sclavii. La Ulpia s-au descoperit bănci de piatră cu inscripţii care marcau locurile ocupate de artistocraţia municipală şi inscripţii votive pentru zeiţa Nemesis (patrona agladiatorilor, al cărei templu era amplasat la intrarea în amfiteatru). Şanţul din mijlocul arenei, la origine acoperit, a fost construit mai târziu decât restul amfiteatrului şi a fost interpretat ca loc de scurgere sau coridor pentru maşinăriile necesare spectacolelor. În templul lui Nemesis s-a găsit o inscripţie a lecticariilor, probabil lecticarii deorum, cei care purtau statui de zei şi împăraţi în arenă înainte de spectacol. (C. Opreanu, Semnificaţia socio-demografică şi politică a amfiteatrului de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în Acta Musei Napocensis 24-25, 1987-1988, C. Opreanu, Despre structurile subterane ale arenei amfiteatrului de la Sarmizegetusa, în Acta Musei Napocensis 22-23, 1985-1986) (vezi reconstituirea amfiteatrului aici).

Herculanus

În pretoriul guvernatorului din Apulum a fost descoperită o cărămidă, cu ştampilă militară, cu incizarea în lutul moale a imaginii şi numelui unui gladiator de tip retiarius (care lupta cu plasă şi trident). Herculanus era probabil un gladiator celebru din zonă, admirat de soldaţi. În ciuda desenului schematic, se poate recunoaşte în mâna stângă tridentul (tridens), în cea dreaptă plasa (rete), şi apărătoarea de umăr a manicii. (Inscripţiile Daciei Romane, III/6, p. 163, cat. 311).

Amfiteatre în Dacia

În provincia Dacia au fost cercetate arheologic trei amfiteatre: în capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, imediat după înfiinţarea coloniei (amfiteatrul măsoară 88 x 69 m., arena sa fiind de 47 x 61m., găzduind ca. 4000 de spectatori), la Porolissum (axul lung al clădirii măsurând 60 m., găzduia ca. 5000 de spectatori) şi la Micia (cu arena 31,60 x 29,50 m. şi locuri pentru 1200-1500 spectatori). Amfiteatrul de la Drobeta, reprezentat pe Columnă, a fost descoperit în noiembrie 2010 şi este în curs de cercetare. Se presupune existenţa altor amfiteatre la Stolniceni (Buridava) (pe baza fotografiilor aeriene), Potaissa (unde s-au descoperit figurine de bronz cu lupte de gladiatori), Apulum (datorită unei cărămizi cu reprezentarea unui retiarius numit Herculanus), şi Napoca (pe baza unei ţigle cu reprezentarea altui gladiator, descoperite în villa rustica de la Chinteni).

Delphinus

Delfinii apar frecvent în arta greco-romană ca decor pe diverse obiecte sau în reprezentări acvatice. Sunt atributul mai multor zei, printre care Poseidon/Neptun (zeul mării, care era legat şi de zodia Peşti, reprezentaţi adesea tot ca delfini), Apollo (care în mitologie s-a transformat într-un delfin şi sub această formă i-a salvat pe cretani mutându-i la Delphi unde s-a construit un templu dedicat lui Apollo Delphinus), Dyonisos/Bachus (care ar fi transformat piraţi în delfini) şi Afrodita/Venus (ca semn al naşterii sale din spuma mării).

Murus dacicus

Zidul dacic (murus dacicus), folosit în construirea cetăţilor din munţii Orăştiei, este o variaţiune a zidului elenistic. Zidul este alcătuit din doi paramenţi (feţe exterioare) realizaţi din blocuri de piatră rectangulare, fasonate, între care se găseşte umplutura de piatră şi pământ numită emplecton. Dintr-o parte în alta a emplectonului treceau bârne de lemn care făceau legătura între cei doi paramenţi, consolidând structura zidului. La exteriorul zidului se văd locurile de inserţie ale tiranţilor.

Hermă

Hermele erau iniţial busturi ale zeului Hermes aşezate pe mici stâlpi rectangulari, plasate la hotare şi intersecţii în Grecia antică. Genul, cu diverse alte personaje reprezentate în bust sau torso, a fost preluat şi de romani, devenind un gen în sine, tipic rămânând soclul în formă de stâlp rectangular, uneori îngustat la bază. Există atât statui romane de piatră de acest tip, cât şi reprezentări miniaturale, decorative, de bronz, sau motivul hermei poate apărea în alte genuri artistice, de exemplu în mozaic (foto Ostia Antica).

Sirena

În mitologia greco-romană sirenele erau creaturi funebre, iar atractivele femei care l-au vrăjit pe Ulise cu cântecul lor erau de fapt jumătate păsări, uneori chiar cu picioare de pasăre (foto: opaiţ roman). Imaginea sirenei cu coadă de peşte s-a generalizat de-abia mai târziu, în Evul Mediu. Sirenele antice apar cântând din diverse instrumente, în special la harpă, atrăgând marinari şi călători pentru a-i ucide.

Hippocamp

Hippocampii erau în mitologia antică caii mărilor, reprezentaţi ca fiinţe hibride, cu corp de cal şi coadă de peşte, uneori având şi aripi. Deşi numele este grecesc, atât fenicienii, cât şi grecii, etruscii şi mai apoi romanii credeau în existenţa acestor animale fantastice care apar cel mai adesea ca purtători ai nimfelor sau zeilor mării. Poseidon/Neptun era reprezentat într-un car tras de hippocampi.

Încălţăminte dacică

În reprezentările existente, dacii poartă pantofi de piele simpli înşiretaţi în faţă şi legaţi de gleznă peste pantaloni cu şireturi de piele. Aceşti pantofi seamănă cu calcei romani, cu excepţia pliurilor formate în dreptul degetelor.

Caligae

Sandalele militare erau pantofi de piele decupaţi, legaţi de picior şi de gleznă cu şireturi de piele închise în faţă. Aveau talpa solidă, întărită cu numeroase ţinte de fier de formă semisferică, care le făcea rezistente la marş, dar nepotrivite vieţii urbane. Caligae erau încălţămintea tipică în armata romană, fiind purtate de toţi soldaţii în afară de comandanţii de rang înalt care încălţau calcei.

Pantofii romani

Romanii distingeau în special între încălţările de tip sandale (soleae), pantofi închişi (calcei) şi cei militari (caligae). Există numeroase denumiri referitoare la încălţăminte, unele indicând provenienţa modelelor: persani, cretani, milesieni, atenieni, etc. Sclavii, copii şi asceticii însă mergeau de obicei desculţi. Pentru restul categoriilor sociale, gestul indica grabă, supărare, sau pietate. Romanii puteau sta desculţi la unele înmormântări, în timpul ritualurilor religioase, în special în cinstea zeiţelor Isis şi Cybele, sau în timpul procesiunii numite Nudipedalia în care se invoca ajutorul zeilor pe timp de secetă.

Cothurni

Un tip special de calcei, înalţi până la jumătatea gambei sau chiar până la genunchi, înşiretaţi în faţă, erau purtaţi de călăreţi, la vânătoare, sau de către actorii de tragedie. În cel din urmă caz, cothurni puteau avea talpa foarte groasă, de plută, pentru a conferi o statură mai impunătoare şi mai vizibilă pe scenă (foto). Modelul a fost adoptat şi de femeile care doreau să pară mai înalte. În varianta decorată dar cu talpa joasă, acest tip de pantofi apar deseori în reprezentări ale zeiţei vânătorii, Diana, sau în reprezentări ale împăraţilor romani călare.

Calcei

Pantofi romani închişi, care acopereau piciorul de la degete până la gleznă, calcei erau purtaţi în afara casei şi în timpul călătoriilor. Erau încălţămintea exclusivă atunci când se purta toga. Existau multe modele, culori şi denumiri de calcei. Senatorii purtau aşa numiţii mullei, pantofiori de piele roşie decoraţi cu lunulla, un pandantiv în formă de semilună, sau nigris pedibus, pantofi legaţi cu patru benzi de piele neagră. Calcei mulieribus, purtaţi de femei, erau din piele mai fină şi deseori colorată, decoraţi cu pietre preţioase sau legaţi cu fâşii de mătase.

Soleae

Sandalele romane erau simple, formate doar din talpă, din piele sau uneori lemn, şi şireturi de piele cu care se legau de picior. Talpa urma doar aproximativ conturul piciorului, astfel încât sandaua se putea purta atât pe dreptul cât şi pe stângul. Bogaţii le purtau doar în casă sau atunci când mergeau în vizită şi sclavii le aduceau de acasă sub braţ, pentru a fi purtate în casa amfitrionului. Pe patul de banchet se şedea desculţ iar când musafirul dorea să plece, îşi cerea sandalele (expresia soleas poscere însemna în general a se pregăti de plecare) (foto). Unele modele de sandale par astăzi foarte moderne, mai ales cele a căror parte superioară era fixată printr-o bandă de piele ce intra între degetul mare şi următoarele. Existau sandale masive, din lemn, (soleae ligneae) prevăzute de lege ca mijloc de tortură sau pentru a împiedica criminalii să fugă.

Zgarda de sclav

Sclavul care incercase anterior sa fuga de la stapan (fugitivus) sau era banuit ca ar putea evada purta  la gat o zgarda pe care era trecut numele proprietarului si locul unde cetatenii erau obligati sa il returneze. Un text de pe o zgarda din bronz datata in secolele I-II e.n. poarta inscriptia TENE ME NE FUGIARO DE DOMU TERTIIO (Prinde-ma sau voi fugi din casa lui Tertius).

Vomitorium

Culoar de acces al publicului in cavea, spatiul destinat spectatorilor in amfiteatre. Ele permiteau numerosului public sa ajunga la locuri si la sfarsit sa evacueze rapid si eficient fiecare sector, numit menianum. Vomitoria comunicau cu exteriorul prin galerii care traversau pe dedesubt gradenele cu locuri.

Terci dacic

Analizele seminţelor carbonizate din diverse tipuri de vase descoperite în aşezări şi fortificaţii dacice permit reconstituirea, ipotetică până la un punct, a alimentaţiei dacilor. Una din reţete, de la Grădiştea de Munte dar, cu mici variaţii, şi de pe alte situri, este un terci cu următoarea compoziţie: grâu (ca. 45%), mei (ca. 27%), linte (21%), orz (6%) şi boabe de muştar. Se consuma probabil cu carne (friptă), grăsimi animale, sau lactate. (vezi Liliana Suciu, Indicii pentru reconstituirea vieţii cotidiene din aşezările dacice. Aspecte ale alimentaţiei, în Studii de istorie antică, 2001, p. 159-177).

Saturnalia

Era sărbătoarea cea mai iubită de romani, celebrată la început pe 17 decembrie dar prelungită apoi până în 23. Cele şapte zile în cinstea lui Saturn, zeul agriculturii, includeau ceremonii religioase, dar mai ales festivităţi şi banchete (publice şi private) în care ordinea socială era inversată, jocurile de noroc erau admise, şi se făceau cadouri (mai ales sigillaria – mici statuete de lut şi cerei, lumânări). Sclavii erau liberi să spună ce vor fără a fi pedepsiţi, se puteau îmbăta, stăteau la masă cu stăpânii, iar uneori aceştia îi şi serveau. Pentru a accentua caracterul excepţional, de carnaval, al sărbătorii se purta un pileus roşu, accesoriu al sclavilor în ziua eliberării.

Lucerna

Opaiţele se numără printre artefactele antice cele mai răspândite, cele comune, de lut, fiind practic omniprezente în întreg Imperiul roman. Ele erau realizate în serie, fiind compuse dintr-un rezervor pentru materialul inflamabil (ulei, preferabil de măsline, sau seu), un cioc, rostrum şi o deschidere pentru fitil, filum (realizat din in sau cânepă). Existau modele cu mai multe ciocuri, cu variate reprezentări în relief (divinităţi, scene de gen, de teatru, din arenă, erotice), şi piese de lux, realizate nu din lut ci din bronz. Opaiţele nu erau doar obiecte de iluminat, ci şi cadouri potrivite de sărbători. Ştim de exemplu că romanii ofereau cadou, de anul nou, piese cu inscripţii precum annum novum faustum felicem tibi (un an nou fericit şi plin de succese pentru tine).

Lanterna

Obiect roman folosit pentru iluminat, constând dintr-un cilindru sau paralelipiped ce proteja un opaiţ sau o lumânare. Avea o bază de metal, un cadru cu mici ferestre de pergament, corn transparent, membrană de origine animală sau sticlă, un capac mobil şi cârlige de care era suspendat. Astfel de lanterne se foloseau în exterior, în călătorii de noapte (chiar şi în oraşe, unde nu exista iluminat stradal) sau pe corăbii. Ştim că existau sclavi însărcinaţi cu purtarea lanternei (Lanternarii), care după ce îşi conduceau stăpânii prin oraş îi aşteptau în stradă dar trebuiau să aibă grijă să nu adoarmă, pentru a nu le fi furată lanterna.

Sfeşnice dacice

Un tip special de artefacte dacice au fost descoperite în număr mare în afara arcului Carpatic, atât în aşezări fortificate cât şi în cele lipsite de astfel de elemente de apărare. Şfeşnicele aveau partea superioară adâncită, picior, şi o bază pătrată sau rotundă, ajungând până la ca. 20-25 cm. Unele prezintă protuberanţe în jurul buzei, altele au cupa împărţită în patru şi înconjurată de canale concentrice. S-au descoperit şi astfel de sfeşnice cu cupa ovală şi cioc pentru turnarea substanţelor inflamabile. Acest tip de instrumente de iluminat sunt o influenţă grecească, în interiorul arcului carpatic dacii folosind opaiţe de influenţă romană (Silvia Teodor, Corps a eclairer Geto-Daces, in Thraco-Dacica, 20, nr. 1-2, 1999).

Iluminatul la daci

Arheologii presupun că lumina naturală intra în casele dacilor prin ferestre mici, eventual acoperite cu membrană de animal, plăci de mica (precum cele câteva bucăţi de 8 x 6 cm. descoperite în cisterna de la Sarmizegetusa) montate în cupru şi plumb, sau chiar sticlă (plăci de ca. 10 x 15 cm. descoperite la Sarmizegetusa şi Costeşti). O altă sursă de lumină naturală erau probabil luminatoarele prevăzute în acoperiş, care foloseau şi la evacuarea fumului. Lumina artificială provenea de la focul din vetre, de la ceştile folosite ca opaiţe, cele cu trei torţi fiind suspendate, sau de la aşa-numitele sfeşnice (Eugen Iaroslavschi, Dacian Era Lighting, in Lychnus et Lampas, 2006, p. 11-19).

Fructiera dacică

Aşa-numita fructieră, farfuria cu picior înalt, este considerată una dintre formele ceramice tipic dacice. Forma constă dintr-o farfurie cu buza răsfrântă, sprijinită pe un picior înalt, gol în interior, uneori decupat cu mici motive geometrice. “Fructiera” face parte dintre formele ceramice dacice realizate la roata olarului, aceasta din urmă fiind preluată de la celţi. Se remarcă faptul că “fructierele”, perpetuând forme autohtone anterioare, erau la modă în secolul II î.e.n., dispărând treptat în perioada statului dac şi în cea romană. De fapt, picorul acestui tip de vas devine din ce în ce mai scurt, obiectul transformându-se într-o strachină. “Fructiera” a fost denumită astfel de arheologi datorită asemănării sale cu vasele folosite în epoca modernă la expunerea fructelor, însă în epoca dacică erau probabil folosite la servirea alimentelor. Ele erau de fapt un fel de mese portabile, dispărând odată cu răspândirea mobilierului pentru servit masa.

Peruci la Roma

Matroanele romane apelau la peruci în cazul în care aveau părul rar, prea ars de vopsele sau de ondulatul cu calamistrum ori la ocazii speciale, pentru a seduce, a-şi etala statutul social şi bogăţia, sau pentru a se deghiza. Bărbaţii foloseau peruci mai ales pentru a circula incognito sau pentru a-şi ascunde chelia. Izvoarele antice vorbesc despre galerus, meşe pe care se construiau coafuri complicate, şi capillamentum, peruci întregi. Erau preferate perucile blonde sau roşcate, realizate din păr adus din Galia sau Germania, sau cele negre, bogate, făcute cu păr adus din India. La Roma, magazinele specializate în comerţul cu astfel de obiecte se aflau în zona Circus Flaminius.

Calamistrum

În Roma antică, femeile, dar şi bărbaţii, în special cei tineri, acordau multă atenţie coafurii. La început, în perioada republicană, firzurile erau simple, cu părul prins într-un nod la spate sau în creştetul capului. În timpul lui Augustus, părul era împărţit în trei părţi, cea din mijloc fiind dată pe spate, şi toate apoi adunate la ceafă. Cele mai elaborate coafuri erau la modă în epoca flaviană, când erau preferate buclele, zulufii şi meşele. Perucile ample se purtau mai târziu, în perioada Severilor. Calamistrum era fierul de ondulat părul, de fapt un tub de fier gol în interior care se încălzea în cărbuni încinşi. Persoanele care apăreau cu astfel de cârlionţi erau numite calamistrati, şi pot fi recunoscute în multe dintre sculpturile romane păstrate (vezi exemple aici).

Ceaşca dacică

Unul dintre artefactele ceramice tipic dacice este şi ceaşca numită uneori ceaşcă-opaiţ (folosită la iluminat), alteori căţuie (folosită pentru arderea mirodeniilor în cadrul unor ritualuri). Cert este că astfel de obiecte, de formă tronconică, cu pereţi oblici, cu sau fără toarte şi decor, lucrate cu mâna, sunt descoperiri frecvente în locuinţele dacilor.

Terra sigillata

Este o categorie de ceramică romană roşie, de bună calitate. Termenul latin se traduce prin “lut decorat cu mici imagini” (sigilla), fiind vorba despre veselă decorată în relief şi cu suprafaţă roşie strălucitoare. Piesele de acest tip erau imprimate în tipare, la rândul lor decorate prin şampilare cu sigilla. În Imperiul roman, centrele cele mai importante în producerea de terra sigillata erau ateliere din Italia şi Galia, dar formele şi decorul erau copiate în întreg imperiul, inclusiv în Dacia. La noi, cel mai mare centru de ceramică a fost descoperit şi cercetat arheologic la Micăsasa (jud. Sibiu), unde în cele 26 de cuptoare se produceau şi vase de tip terra sigillata.

Horologium ex aqua

Ceasul hidraulic (cu apă) a fost inventat şi folosit atunci când cadranul solar nu putea fi consultat, pe timpul nopţii, pe vreme înnorată, sau în spaţii interioare. Acest tip de orologiu se baza pe curgerea constantă a unei cantităţi de apă într-un recipient, ale cărui marcaje, stabilite iniţial cu ajutorul cadranului solar, indicau orele scurse. Ceasurile hidraulice erau exacte pentru intervale relativ scurte, fiind iniţial folosite în curţile de judecată, pentru a cronometra intervenţiile fiecărei părţi. Apoi, în secolul al III-lea î.e.n., inginerul Ctesibius din Alexandria a inventat un mecanism hidraulic mai precis. În recipientul cu apă plutea o coloană cu un indicator în vârf, iar orele erau trasate pe un cilindru adiacent luând în considerare lungimea lor diferită în funcţie de anotimp. Prin modificarea scalei sau prin reglarea valvei, ceasul se putea adapta şi diferitelor poziţii geografice. Romanii au preluat invenţia, şi ea este descrisă în cărţile lui Vitruvius. (Karl-Wilhelm Weeber, Vita quotidiana nell antica Roma, 2003, p. 295-298)

Horologium solarium

Horologium înseamnă ” a măsura orele”, iar horologium solarium a fost primul tip de ceas folosit de romani. Aceştia l-au preluat de la greci. Ceasurile solare erau suprafeţe concave marcate pe care o tijă verticală (gnomon) îşi lăsa umbra. Marcarea orelor însă era o operaţiune complicată, bazată pe observarea mişcării soarelui în funcţie de sezon şi în funcţie de o anumită poziţie geografică. Ceasurile solare, create special pentru fiecare oraş, erau de obicei instrumente monumentale amplasate în spaţiile publice, dar existau şi reşedinte private care beneficiau de aşa ceva, fiind un mare semn de prestigiu. S-au descoperit şi câteva ceasuri romane solare de buzunar, măsurând până la 3 cm în diametru. Cel mai mare cadran solar de la Roma a fost creat de Augustus. Drept gnomon era folosit un obelisc egiptean de 30 de m amplasat pe Câmpul lui Marte, iar orele erau marcate cu linii de bronz pe pavajul de marmură al respectivei pieţe.

Orele romane

În latină nu există un termen pentru punctualitate, pentru că aceasta nu exista! Şi nu datorită unui defect de caracter, ci pur şi simplu pentru că romanii nu puteau măsura cu exactitate orele, iar minutele nici nu existau! Doar astronomii calculau timpul unei zile în funcţie de 24 de ore de lungime egală. În viaţa de toate zilele, ziua şi noaptea erau fiecare împărţite în câte 12 ore, calculate în funcţie de răsărit şi apus. Prima oră a zilei era aşadar cea imediat după zorii zilei, iar ultima cea dinainte de apus. În mod similar, prima oră a nopţii era cea de după miezul nopţii iar ultima cea dinainte de răsărit. Măsurând astfel, orele zilei erau mai lungi vara şi mai scurte iarna, invers proporţional cu cele ale noţii. Orele variau astfel de la 45 la 75 de minute conform standardelor noastre de astăzi, fiind egale doar la echinox, pe 23 martie şi 23 septembrie. În mediul miliar, orele nopţii erau grupate în 3 carturi (vigiliae), cea de a treia începând la miezul nopţii. Orele erau măsurate cu ajutorul cadranelor solare sau a orologiilor hidraulice, însă acestea erau destul de aproximative şi nici măcar la Roma nu concordau. În lumea romană nu exista, dar nici nu se simţea lipsa unei ore exacte.

Lorica segmentata

Lorica segmentata era unul dintre tipurile de armură romană pentru protecţia corpului, realizată din plăci (segmente) de metal, purtată în princial de soldaţii din legiuni. Armura era mobilă, datorită structurii din segmente suprapuse, legate pe interior cu curele de piele, putea fi depozitată eficient, pentru că se desfăcea în patru bucăţi, prinse cu catarame, şi oferea o protecţie eficientă. Era însă destul de grea, cântărind în jur de 10 kg, şi complicat de îmbrăcat, motiv pentru care soldaţii se ajutau unii pe alţii.

Forma Urbis Romae

Este o placă de marmură măsurând 18 x 13 m., cu planul detaliat al oraşului antic, realizată în secolul al III-lea e.n. Această placă era iniţial expusă în Tempul Păcii din Roma, fiind cu timpul distrusă, astfel încât astăzi se păstrează doar în jur de 1000 de fragmente, reprezentând 10-15% din original. Nu se ştie exact la ce servea această imensă hartă. Ea nu putea fi folosită drept plan cadastral, deoarece era prea mare şi părţile superioare nu puteau fi descifrate de la sol, şi îi lipsesc deseori inscripţiile ce identificau diversele clăriri, precum şi notaţii privitoare la unităţile de măsură a distanţei. Unii presupun că avea doar rol decorativ, în sala în care se păstra adevăratul plan cadastral, realizat pe foi de papirus (detalii aici). Forma Urbis Romae include şi două fragmente care fac referire la o şcoală de gladiatori dacică (Ludus Dacicus), amplasată între Colosseum şi Băile lui Traian, lângă Ludus Magnus şi alte şcoli similare (detalii şi reconstituiri aici)(C.C. Petolescu, Contribuţii la istoria Daciei romane, 2007, p. 46-48).

Cele două Sarmizegetuse

Există două aşezări antice numite Sarmizegetusa. Sarmizegetusa Regia, capitala regatului dac, era amplasată în munţii Orăştie (actualul sat Grădiştea de Munte, judeţ Hunedoara), a fost distrusă în 106, la sfârşitul celui de al doilea război daco-roman.

Învingătorii au întemeiat capitala provinciei romane Dacia la 40 de kilometri depărtare, păstrând numele oraşului dar adăugându-l pe cel al împăratului biruitor: Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa (localitatea actuală Sarmizegetusa, tot în judeţul Hunedoara).

Ovidiu

Ovidiu (pe numele lui Publius Ovidius Nasso, Năsosul), unul dintre cei mai apreciaţi poeţi ai Romei, a fost exilat în anul 8 e.n. la Tomis, Constanţa de astăzi, în urma unui scandal învăluit în mister. Probabil împăratul Augustus a găsit că poezia sa Ars Amatoria, arta iubirii, era prea licenţioasă, dar Ovidiu ne vorbeşte şi de greşala de a fi văzut prea multe, probabil din aventurile amoroase ale Iuliei, nepoata lui Augustus. Ovidiu a murit la Tomis, dar locul mormântului său nu se cunoaşte.

Tropaeum Traiani de la Adamclisi

Imediat după înfrângerea definitivă a dacilor, Traian a poruncit ridicarea unui monument triumfal la sudul Dunării, în Moesia Inferior, lângă unul dintre principalele drumuri comerciale dintre imperium şi barbaricum (astăzi Adamclisi, jud. Constanţa). Construcţia era menită a reprezenta un avertisment pentru triburile din afara provinciei, fiind ridicată pe locul în care legiunea XXI Rapax fusese distrusă de barbari într-o luptă din timpul lui Domiţian. Acolo exista deja un altar de piatră ce enumera numele a peste 3000 de soldaţi romani ucişi în acea bătălie. Noul monument, numit Tropaeum Traiani, Trofeul lui Traian, avea forma unei tobe cu diametrul de ca. 30 m, imita mausoleul lui Augustus de la Roma şi era închinat zeului Mars Ultor, Marte Răzbunătorul. În vârf avea un grup statuar cu prizonieri legaţi la baza unui trofeu militar şi o friză cu 54 de scene de luptă între daci şi romani (metope) dintre care ni s-au păstrat 49. Forma de astăzi a monumentului se datorează restaurării din 1977, mulaje de ciment ale metopelor fiind aranjate ipotetic în jurul tamburului. Piesele originale se află în muzeul special amenajat din satul Adamclisi.

Cum mâncau romanii

Romanii mâncau mai mult cu degetele – şi totul era tăiat corespunzător, în bucăţi mici – dar mâncărurile lichide, ouăle şi crustaceele se mâncau cu lingura. Între felurile de mâncare se spălau pe mâini în vase cu petale de flori aduse de sclavi la masă (foto). Statul culcat la masă era privilegiul stăpânului casei. De regulă, femeile romane stăteau la capul patului sau lângă, pe un scaun; în perioada Imperiului, unele femei au urmat modelul hetairelor şi luau de asemenea masa culcate (pe pat). Copiii stăteau întotdeauna pe scaune şi deseori la mese separate, la fel şi sclavii, dacă mâncau în familie. Chiar şi în timpul banchetului funerar stăteau pe scaune. La oamenii săraci sau în provinciile nordice acest mod de aşezare la masă nu pare să fie important sau era folosit doar în mod excepţional, la sărbători.

Preţul alimentelor

Produsul şi cantitatea Preţ (sec. I P.Chr) Sursa antică
-   1 Sextarius vin (0,547 l) -          1-2 As -   CIL IV, 1679
-   1 Sextarius vin de Falern (vin de cea mai bună calitate) -          4 As -    CIL IV, 1679
-   1 Sextarius Oel (ulei) -          4-8 As -
-   1 peşte mic -          2 As -      CIL IV, 5380
-    1 porţie de mazăre bătută -          1 As -     Martial I, 103,10
-     1 Modius cereale (cca 6,5kg) -          12 As -    Tacitus Ann., 15,39
-     1 Libra piper (cca. 0,327  kg) -          64-240 As -      Plinius XII, 14
-     2 Congi garum sociorum (6,566 l) -          4 000 As -      Plinius XXXI, 43

Populaţia săracă din Roma primea, începând cu epoca lui Caesar, o raţie lunară regulată de grâne, împărţită gratuit (frumentatio), iar în secolele târzii şi alte alimente sau bani. În provincii, grija pentru cei săraci aparţinea comunităţii, sprijinită de cetăţenii bogaţi, dar acest sprijin nu se ridică la nivelul şi regularitatea celui de la Roma. Martial (40-103/4 p.Chr.) spune că în Roma totul era mai scump în comparaţie cu provinciile Imperiului (Epigramme, IV, 66). În perioadele de criză de alimente sau de recolte slabe, preţurile urcau cu până la de 4-6 ori; în primii 300 de ani post Chr. standardul de viaţă a scăzut cu cca. 80%. Creşterea inflaţiei l-a determinat pe Diocleţian să emită în 301 d.Chr. un edict privind reglementarea preţurilor produselor alimentare şi ale serviciilor. Edictul nu lua în considerare nicio deosebire regională şi nu a obţinut rezultate majore.

Viaţa lui Traian

Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 56 e.n. (dată dezbătută) în sudul Spaniei, în aşezarea Italica, într-o familie bogată de „oameni noi”. Tatăl său, care purta acelaşi nume, a fost primul din familie care a urmat o carieră senatorială. Traian a dus o viaţă de soldat, urcând şi el treptele unei uimitoare cariere. În anul 97 a fost adoptat de împăratul Nerva, care nu avea moştenitori direcţi iar în anul următor, la moartea părintelui adoptiv, a devenit imperator. Moare în 117, la 61 de ani, în Turcia de astăzi, cenuşa sa fiind adusă la Roma şi depusă la baza Columnei inaugurate cu patru ani mai înainte, în cinstea înfrângerii dacilor. A fost numit Optimus Princeps, „cel mai bun împărat”, fiind extrem de popular datorită integrităţii şi eficacităţii sale, a numeroaselor acte de dreptate şi a multelor construcţii publice ridicate (poduri, drumuri, fântâni, reconstruirea portului de la Ostia, construirea forului care îi poartă numele la Roma, etc.). Amintirea sa a rămas vie pe parcursul Evului Mediu când circulau legende privitoare la faptele sale şi chiar la presupusa sa „creştinare”, adică iertare de păcate şi eliberare din Infern (unde erau plasaţi toţi anticii şi păgânii) la rugăciunile Sf. Grigore. Pe la vârsta de 22 de ani s-a căsătorit cu Pompeia Plotina, despre care nu cunoaştem aproape nimic, dar se ştie că lui Traian îi plăceau vinul tare şi băieţii (lucruri deloc neobişnuite pentru cei din clasa sa socială). Ştim de asemenea că era înnebunit după luptele de gladiatori, organizând multe astfel de spectacole, cele mai cunoscute fiind cele de la sfârşitul răboaielor dacice. Nu a avut copii, ci l-a adoptat pe Hadrian, viitorul împărat. (Julian Bennett, Traian, Editura All, Bucureşti, 2006, 2008)

Legiunea romană în cifre

Legiunea (legio, legionis), unitatea de bază a armatei romane, era un corp militar format din cetăţeni (cives romanorum). Legiunea cuprindea în principal cohorte de infanterie grea –legionarii. Lor li se alăturau una sau mai multe unităţi de auxiliares, adică arcaşi, cavalerie,etc. Mărimea unei legiuni a variat în decursul timpului de la 4200 de legionari în timpul Republicii la 5200, plus auxiliari, în timpul Imperiului. În vremea Principatului, legiunea e alcătuită din 60 de centurii (10 cohorte), conduse de tot atâţia centurioni. Mărimea reală a unei legiuni putea însă varia în funcţie de luptele recente sau de finanţare. Numărul legiunilor pe care le statul roman le mobiliza a variat de la 5 în timpul Republicii (pe timp de pace), la 70 în timpul războiului civil dintre Octavian şi Marcus Antonius, pentru a se stabiliza în jurul cifrei 28 în timpul Imperiului.

“Salariul” unui legionar

Din timpul lui Gaius Marius, legionarii erau plătiţi cu 225 denari pe an. La începutul secolului I d.Chr. un legionar primea 10 Asi/zi (echivalentul, de exemplu, a doi litri de vin de slabă calitate), iar la sfârşitul secolului I d.Chr. 13 Asi/zi. Din aceşti bani trebuia să se întreţină şi să-şi asigure echipamentul; un centurion primea 165 Asi/zi. La Domitian, un legionar primea 300 de denarii, pentru ca în timpul lui Septimius Severus să ajungă la 500. La terminarea serviciului toţi legionarii primeau praemia, o sumă de bani care varia între 3000 şi 5000 de denari şi/sau o parcelă de teren.

Tabula ansata

Tabulae ansatae erau tăbliţe rectangulare cu două mânere în formă de coadă de porumbel pe laturile scurte. Acest tip de table conţineau inscripţii (în special legi) iar mânerele erau fie folosite de cititor pentru a ţine obiectul fie, în cazul tablelor mai mari, pentru a fi fixate pe clădiri. S-au descoperit numeroase astfel de obiecte care erau folosite ca tăbliţe de scris, votive, stindarde militare, plăci comemorative, fiind realizate din lemn, metal, sau piatră. Forma atât de caracteristică a acestor obiecte apare foarte frecvent drept cartuş decorativ pentru inscripţii (pe scuturi, ştampile tegulare – pe ţigle şi cărămizi, pe monede, etc.), atât în epoca romană cât şi mai târziu.

Lunile romane

Primul calendar roman, care se spune că a fost introdus de însuşi Romulus, conţinea doar 10 luni: Martius, Aprilis, Maius, Iunius, Quintilis (a cincea, de la quinque=cinci), Sextilis (a şasea), September (a şaptea), October (a opta), November (a noua), December (a zecea). Numa Pompilius, cel de al doilea rege al Romei, a adăugat lunile Ianuarius şi Februarius. Astfel, deşi este acum a 12-a lună din calendar, decembrie se cheamă tot „a zecea”! Luna Quintilis a fost numită Julius după numele lui Caius Iulius Caesar, iar Sextilis a devenit Augustus, după numele lui Octavianus Augustus.

Pileus

Căciula dacică cu moţ era un semn de identificare a statutului social. Sursele antice ne vorbesc despre comati, oamenii simpli, cei care umblau cu capul descoperit, şi despre tarabostes sau pileati, nobilii care purtau pileus. Istoricul Iordanes relatează că dacii de neam s-au numit la început tarabostes, (probabil termenul dacic iniţial) iar apoi pileati, iar dintre ei se alegeau regii şi preoţii. Termenul de pileus era folosit de romani şi în sens larg, referindu-se la orice pălărie fără boruri, cum era cea purtată de sclavi în ziua eliberării sau căciula roşie purtată cu ocazia sărbătorii de Saturnalia. În ambele situaţii, căciula simboliza pentru romani obţinerea libertăţii. Pileusul dacic se aseamănă şi cu căciula frigiană, asociată locuitorilor Frigiei, o regiune din centrul Asiei Mici. Pentru greci, această căciulă conică, mai ascuţită decât cea dacică, era legată de „barbari”, adică de cei din afara lumii greco-romane, arătând o influenţă orientală.

Cele două bătălii de la Tapae

Tapae, loc atestat de sursele antice, pare a fi situată undeva în Banat, poate la Porţile de Fier ale Transilvaniei. Aici s-au desfăşurat două confruntări dintre daci şi romani, în 88. e.n. şi în 101 e.n., câştigate de romani. În anul 88 e.n. împăratul Domiţian îl numise pe generalul Tettius Iulianus în fruntea trupelor, şi ştim că acesta din urmă şi-a obligat soldaţii să-şi scrie numele pe scut pentru a încuraja bravura în luptă. Se pare că măsura a funcţionat căci dacii au fost înfrânşi şi însuşi Vezina, al doilea după Decebal, de-abia a scăpat cu viaţa, prefăcându-se ucis şi fugind în timpul nopţii. Regele dac a pus ca arborii din zonă să fie tăiaţi şi trunchiurile îmbrăcate cu arme şi armuri pentru a-i face pe romani să se retragă. Se pare că şi această stratagemă dacică a funcţionat. 13 ani mai târziu, mult mai numeroasele trupe conduse de Traian s-au ciocnit din nou cu cele ale lui Decebal la Tapae. Traian a ieşit învingător, dar nu a pregetat să-şi rupă propriile veşminte pentru a face bandaje soldaţilor şi ofiţerilor săi răniţi.

Decebalus per Scorilo

Să fie aceasta singura inscripţie în limba dacică, însemnând “Decebal, fiul lui Scorilo?” Sau este vorba de ştampile în limba latină care arată o marcă de olar? În acest caz, unii autori au presupus că inscripţia se traduce “Decebal (a făcut vasul) prin Scorilo”, Decebal, poate chiar regele omonim, fiind probabil stăpânul unui atelier de olărit. Alţii cred însă că ar fi vorba despre un vas cu rol religios, în cultul strămoşilor, inscripţia latină referindu-se la o ofrandă făcută de Decebal, care încă nu era rege, unei rude de-a sale, Scorilo, care nici acesta nu avea rang regal. De fapt, asemeni multor altor lucruri legate de daci, trebuie să mărturisim că nu ştim cu exactitate despre ce era vorba! (vezi un rezumat complet al interpretărilor, aici)

Apollodor din Damasc

Celebrul grec a fost arhitectul oficial al lui Traian, faimos pentru podul peste Dunăre, forul şi columna lui Traian, arce triumfale pentru acelaşi împărat la Beneventum şi Ancona, reconstrucţia Panteonului şi a odeonului de pe Câmpul lui Marte, etc. Podul peste Dunăre a fost construit în jurul anului 104, avea 20 de piloni de piatră legaţi prin arce de lemn, şi măsura ca. 1135 m. Ca realizare inginerească, a fost admirat de mulţi istorici, dar ştim că podul a dispărut peste mai puţin de 70 de ani. Împăratul Aurelian, când a decis retragrea din Dacia în jurul anului 271, a ordonat şi distrugerea podului, pentru a proteja noua graniţă a imperiului. Apollodor a scris şi un tratat care s-a păstrat, despre maşini de asediu, unele fiind reprezentate pe Columnă. Tradiţia istorică, contestată de unii, spune că Hadrian, odată ajuns împărat, l-a exilat şi apoi ucis pe Apollodor pentru că acesta îi criticase realizările artistice şi arhitectonice. Se presupune că portretul arhitectului se păstrează pe Columnă, în scena unui sacrificiu în faţa podului peste Danubius (foto, personajul bărbos din spatele umărului stâng a lui Traian).

Peripeţiile sclavului Callidromus

Callidromus a fost sclavul lui Manius Laberius Maximus, guvernatorului Moesiei Inferior şi unul dintre eroii războaielor cu dacii, cel care se presupune că ar fi capturat-o pe sora lui Decebal. În iarna lui 101-102, dacii aliaţi cu sarmaţii trec Dunărea îngheţată şi atacă Moesia. Cu această ocazie Susagus, probabil o căpetenie sarmată, îl capturează pe Callidromus şi îl trimite, alături de alte prăzi, lui Decebal, în Transilvania. De aici, Callidormus este trimis în dar lui Pacorus, regele Parţilor, printr-o solie care încerca stabilirea unei alianţe între daci şi parţi, marii duşmani ai Romei la ora respectivă. Mai apoi, Callidromus a servit câţiva ani regelui part, cu care pretindea că a schimbat mesaje şi daruri, iar apoi a fugit în Nicomedia, din provincia romană Bitinia. Acolo şi-a închiriat munca brutarilor Maximus şi Dionysius, dar a intrat în conflict cu ei, s-a refugiat la statuia lui Traian şi dus în faţa autorităţilor, şi-a spus povestea. Auzind că deţinea informaţii de la curtea parţilor, un soldat, Apuleius, l-a dus pe Callidromus lui Pliniu cel Tânăr, pe atunci guvernator al Bitiniei, iar Pliniu, la rândul lui, l-a trimis împăratului Traian împreună cu o scrisoare care ni se păstrează. Scrisoarea oferă detaliile peripeţiilor lui Callidromus, precum şi faptul că atunci când a fost adus la Pliniu, sclavul avea asupra sa un inel cu portretul lui Pacorus (care însă a dispărut în timpul interogatoriilor) şi o bucată de aur pe care pretindea că o are din minele parţilor (D. Tudor, Peregrinările sclavului Callidromus, în Studii şi articole de istorie, 1956, p. 19-30).

Comentariile nu sunt permise.