Obiecte de sticlă au fost descoperite în întreg Imperiul roman în cele mai diverse contexte (locuinţe, ateliere, morminte). Se produceau numeroase tipuri de obiecte, în special recipiente, dar şi ochiuri de geamuri, bijuterii, şi tesserae de mozaic. Pornind de la tehnologia elenistică, romanii au preferat la început sticla colorată turnată în tipar, imitând formele vaselor de metal, dar progrese tehnice importante au fost realizate în secolul I e.n. şi s-a trecut la suflarea materialului şi la producerea de obiecte incolore.
Prin suflare se obţineau vase cu pereţi mai subţiri care necesitau mai puţine operaţiuni de finisare şi consumau mai puţină materie primă. Astfel de obiecte au devenit mai ieftine şi
mai accesibile, dar s-a dezvoltat şi producţia de lux, cu piese realizate prin tehnici mai dificile precum tăierea la rece (care ducea la efecte asemănătoare cameelor). Producerea sticlei era de asemenea mai dificilă decât prelucrarea sa, aşadar romanii reciclau sticla spartă. Printre cele mai numeroase obiecte de sticlărie romană se numără unguentariile, sticluţe cu gâtul înalt şi îngust, în care se păstrau parfumurile.
Producerea sticlei a devenit o adevărată industrie în antichitate; din sticlă se produceau şi lentile de mărit folosite de oamenii de ştiinţă, dar şi ochiuri de geamuri folosite 
în special la băile publice pentru a limita curenţii de aer, şi recipiente pentru păstrarea medicamentelor lichide, sticla fiind o substanţă neutră care menţinea conţinutul intact şi o materie transparentă, permiţând examinarea conţinutului.
