Deşi în română “bărbat” vine de la adjectivul latin “barbatus” (bărbos), moda părului facial nu a fost constantă printre masculii Romei. În anul 300 î.e.n primul bărbier (tonsor) şi-a deschis afacerea în oraş, căci era la modă rasul constant al bărbii. Se folosea briciul (novacula) şi penseta (volsella). Barba se tăia prima dată la 20 de ani, în cadrul unei ceremonii religioase când primele fire erau oferite zeilor, gest urmat de o petrecere.
Deşi tinerii mai purtau barbula, nemergând la bărbier în fiecare zi, odată cu apariţia primelor fire albe rasul se fectua zilnic. Barba lungă era fie semnul lipsei de igienă şi a statutului social inferior, fie modul bărbaţilor de a exprima consternare şi nefericire, sau alegerea filosofilor, în special cinici şi stoici, de a exprima dezinteresul pentru lucrurile materiale (de unde şi expresia barba not facit philosophum).
Împăratul Hadrian (117-138 e.n.) a schimbat moda pentru următorii 200 de ani, purtând 
barbă (probabil pentru a masca cicatrici sau semne din naştere), fiind imitat de majoritatea romanilor. S-a revenit la faţa curată, rasă, doar în timpul împăratului Constantin.
