Asemeni popoarelor mediteraneene de astăzi, Romanii erau adepţi ai gesticulării, spontane în viaţa de zi cu zi (deşi supusă unei serii de convenţii) şi extrem de studiate în cazul discursurilor publice. Existau studii de retorică (tratatul lui Quintilian de ex.) ce prescriau aceste gesturi, avertizând că oratorul trebuie să fie totuşi mai puţin exhuberant decât un actor: era considerat de prost gust să te uiţi în tavan, să stai cu picioarele foarte depărtate, să-ţi tot aranjezi toga, să ridici mâinile mai sus de nivelul ochilor sau să le cobori mai jos de piept. Oratorii se foloseau de îmbărăcminte, postură şi gesticulare, mai ales cu mâna dreaptă şi degetele, pentru a obţine reacţii emoţionale din partea auditoriului. În ceea ce priveşte gesturile de zi cu zi, ştim de exemplu că existau gesturi ofensive, ce exprimau dispreţ (dacă ridicai degetul mijlociu – digitus impudicus, dacă scuipai sau ridicai arătătorul şi degetul mic imitând nişte coarne), durere (lovirea pieptului sau a braţelor), mânie (bătutul din picioare, arătarea dinţilor), sau bucurie (bătutul din palme, strânsul mâinilor).
Vezi o demonstraţie de oratorie aici.
